Atunci când Hristos ne cheamă la cina Sa, se pare că fiecare avem ceva de făcut. Ni se pare că fără noi acel lucru nu se va face, că suntem indispensabili şi, de aceea, trebuie să ne dedicăm toată silinţa, tot talentul, toată energia acelui lucru.
Cum ne-ar putea ajunge timpul să mergem la ospăţul unde suntem invitaţi? Pentru că noi avem treburile noastre, iar timpul se scurge şi am putea să nu reuşim a le rezolva… Ospăţul poate să mai aştepte.
Are Dostoievski în Jurnalul său un pasaj în care descria apropierea sa de Neapole, în compania unui grup de călători. Stând pe puntea vasului, scriitorul savura cu întreaga sa făptură priveliştea din faţă; cerul înalt, munţii, oraşul, marea.
Înmărmurit, frapat de această frumuseţe, observa cum mişunau cei din preajmă, preocupaţi de pregătirea bagajelor, de strângerea lucrurilor, de debarcare, fără a-şi îndrepta câtuşi de puţin atenţia spre încântătoarea panoramă. Scriitorul privea şi îşi spunea: Da, trebuie să coborâm, iar cerul deasupra noastră este albastru-albastru şi totul e minunat, minunat.
Dar ceilalţi prin toate gesturile lor păreau a zice: Dar cerul nu pleacă nicăieri, rămâne timp şi pentru el.
Aşa cred că procedăm şi noi: cerul nu pleacă nicăieri, petrecerea împărătească va dura veşnic, rămâne timp şi pentru ea. Însă nu este aşa, uşa se va zăvorî, cum s-a închis în faţa fecioarelor neînţelepte. (Preluare şi adaptare din vol. „Despre întâlnirea cu Dumnezeu“, Mitropolit Antonie de Suroj, Editura Cathisma, 2007)