Maica Domnului şi vocaţia dăruirii

Afierosirea Maicii Domnului Templului din Ierusalim este un eveniment care deşi nu este descris în paginile Noului Testament, tradiţia Bisericii l-a transmis din generaţie în generaţie, fiind ulterior consemnat nu numai în unele "evanghelii" apocrife, dar mai ales în imnografia Bisericii. Din cuvintele imnografiei praznicului înţelegem faptul că această dăruire a copilei Maria de numai trei ani de către dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana Templului nu a fost numai dorinţa lor, ci a fost o afierosire deplin asumată de prunca Maria: "După ce tu, dumnezeiească Mireasă, Stăpână, ai venit în Templul Domnului..." (Slava de la Vecernia mare a praznicului). În literatura apocrifă, Fecioara Maria suie singură treptele Templului (Evanghelia lui Pseudo-Matei) şi nu mai priveşte înapoi (Protoevanghelia lui Iacob), amănunte ce subliniază şi ele faptul că Maica Domnului nu numai că este adusă şi închinată lui Dumnezeu, ci că ea se dăruieşte sau se închină pe sine însăşi lui Dumnezeu. Această autodăruire poate fi urmărită în toate episoadele vieţii Maicii Domnului, fie în cele relatate în Noul Testament, fie în cele din tradiţia Bisericii. Punctul culminant al acestei dăruiri este cel relatat în Luca 1, 38 şi care constituie răspunsul dat de Fecioara Maria arhanghelului Gavriil, care îi vesteşte Întruparea: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!" Acest "fie" este înţeles în tradiţia patristică ca echivalentul expresiei "Să fie!" ce marchează în cartea Facerii zilele creaţiei. Dacă primul fiat stă la începutul creaţiei, fiat-ul Fecioarei stă la baza recreării lumii (palinghenesia). Acest moment împarte în două viaţa Sfintei Fecioare. În prima parte, ea s-a dedicat lui Dumnezeu în Templul făcut de mână omenească, în a doua, de la Întrupare, devenind ea însăşi Sfântă a Sfintelor, se consacră slujirii Fiului lui Dumnezeu Întrupat devenit şi Fiu al ei. Aşadar, Maica Domnului se dăruieşte total lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să I se dăruiască ei într-un anumit fel prin Întrupare. În acest sens, Fecioara Maria este modelul suprem al dăruirii: cel ce dăruieşte totul primeşte totul, cel ce se dăruieşte sau se închină pe sine lui Dumnezeu primeşte sau află pe Dumnezeu. Desigur, unirea Fecioarei cu Dumnezeu este o unire unică şi irepetabilă. Acatistul Rugului aprins surprinde acest adevăr în stihurile unui condac: "Fecioară Sfântă, Maică neispitită de nuntă! / Tu eşti singura inimă de om întru care, / Nescăzut Numele de mărire cântă, / Din tot rostul Lui cel viu şi neprefăcut, / De tine, pentru aceasta, / Cât ne uimim preacurată, / Fiindcă numai în tine, / Ca niciodată, / Inima omului / Cu inima Domnului / Au bătut şi bat laolaltă" (Condac 6). De asemenea, rolul ei în iconomia mântuirii este unic după cuvintele Sfântului Nicolae Cabasila, care, făcând o comparaţie între prima femeie, Eva, şi Maica Domnului, afirmă: "Singură Eva a fost ajutor lui Adam dintre toate celelalte animale (Fac. 2, 20) şi singură Fecioara dintre toate cele ce sunt I-a ajutat lui Dumnezeu la arătarea binelui..." Dăruirea de sine înseamnă lepădare de sine, sfârşitul egoismului şi începutul iubirii. De aceea, viaţa Maicii Domnului este pentru noi modelul dăruirii. Ea însăşi a fost "dar al lui Dumnezeu" făcut părinţilor Ioachim şi Ana, devine "dar al Templului", şi pentru că această din urmă dăruire este deplin asumată de Sfânta Fecioară, Dumnezeu I se dăruieşte, într-un chip unic, Întrupându-Se din ea, şi prin ea Se dăruieşte întregii lumi. La nivel personal, în măsura în care vom conştientiza că viaţa noastră este un dar al lui Dumnezeu, şi vom întoarce acest dar către Dumnezeu prin aproapele, vom primi adevărata viaţă care izvorăşte din comuniunea cu "Cel ce Este" (cf. Ieş. 3, 14).

" Maica Domnului se dăruieşte total lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să I se dăruiască ei într-un anumit fel prin Întrupare. În acest sens, Fecioara Maria este modelul suprem al dăruirii: cel ce dăruieşte totul primeşte totul, cel ce se dăruieşte sau se închină pe sine lui Dumnezeu primeşte sau află pe Dumnezeu."