Malformaţii de fiecare zi

▲ Speculând cu abilitate regulile create pentru armonia socială, se poate ajunge la anomalii general acceptate, matriţe strâmbe în care, prin forţa precedentului, orice material turnat să ajungă, evident, hâd ▲

Printre altele, o societate civilizată este caracterizată de seriozitatea instituţionalizării şi reglementării. Tot mai puţine aspecte ale vieţii sunt lăsate la voia întâmplării, la nivelul autoreglării cu baza în bunul simţ al membrilor comunităţii. Totul tinde spre algoritmizare, actele vectorilor societăţii sunt supuse procedurilor fixe, eliminării arbitrariului şi subiectivismului. Firesc, până la un punct. Artificializare agresivă dincolo de el. Conform principiului proximităţii extremelor, suspendarea regulilor sau nearticularea legislativă pe starea de facto are efecte destructurante, la fel ca şi excesul de reguli şi norme.

Orice avocat ştie că legile stufoase cresc posibilitatea interpretării lor, însă şi dorinţa excesivă de rigoare şi nuanţare a legiuitorului duce la efectul contrar.

Pe de altă parte, secularizarea excesivă a societăţii, considerarea planului spiritual drept a cincea roată la căruţă duce, treptat, la un soi de siliconare a comportamentului, în care ipocrizia ia, de multe ori, locul intenţiei oneste. Faţada tinde să fie mai importanţă decât structura, forma superioară fondului, exprimarea mai puternică decât intenţia. Speculând cu abilitate regulile create pentru armonia socială, se poate ajunge la anomalii general acceptate, matriţe strâmbe în care, prin forţa precedentului, orice material turnat să ajungă, evident, hâd.

Ne aflăm în situaţia în care drepturile omului au devenit un totem pe care nu-l pricepe nimeni, dar înconjurat de tabu-uri generatoare de spectacole groteşti. De pildă, în cazul deţinerii de animale de companie, e perfect acceptată mutilarea animalului prin castrare, dar nu şi cuparea. În cazul câinilor maidanezi, prinderea şi ţinerea lor în cuşti suprapopulate, hrănirea lor sub necesităţi este, astăzi, de preferat eutanasierii şi ajungerii la finalul unei probleme pentru care tot oamenii sunt vinovaţi, prin demolările criminale din anii cei mai negri ai ceauşismului, când locatarii au fost scoşi cu arcanul din case şi mutaţi la bloc, bietele animale rămânând să vagabondeze prin şantierele Epocii de Aur.

În acceaşi logică a „make-up-ului“ social se înscrie şi procedeul tabuizării anumitor cuvinte, încercarea hilară de a schimba realităţi prin înlocuirea termenilor care le semnifică.

Cuvântul „ţigan“ a căpătat potenţial exploziv fiind înlocuit cu artificialul „rrom“, „handicapatul“ s-a dat de trei ori peste cap şi a devenit „persoană cu dizabilităţi“. E de prisos să spunem că orice abordare etimologică şi semiotică se loveşte de o încăpăţânată rezistenţă, care poate masca o compensare a unor trăiri inacceptabile în cadrul social actual. O înţelegere superficială a relaţiei dintre semnificat şi semnificant stă la baza acestor piruete lingvistice, neţinându-se seama de mecanismele de încărcare a cuvântului cu conotaţii diverse.

Spre exemplu, dacă o persoană rău-voitoare folosea cuvântul „handicapat“ în mod jignitor prin ton şi context, o poate face la fel, generând termenul „dizabilitic“. Poţi interzice oricâte cuvinte, dacă realităţile subiective, care stau la baza conotativităţii lor negative, nu sunt schimbate.

O proastă înţelegere a egalităţii de şanse şi a respectului pentru nevoile şi ethosul fiecărui grup etnic duce la anomalia prin care o minoritate poate ajunge în poziţie de forţă faţă de majoritate, discriminarea pozitivă fiind la fel de periculoasă pentru coeziunea socială, dacă nu mai periculoasă, decât discriminarea „clasică“. Aşa am ajuns să vedem ridicându-se din nimic problema eliminării icoanelor din şcoli, a religiei din programa de învăţământ, să asistăm la uitarea principiului european al unităţii în diversitatate. Sper să mă înşel când spun că Titu Maiorescu e mai viu şi mai european ca oricând, cu a lui critică a formelor fără fond.