„Mamă va zice Sionului omul...”

Trebuie să fii pregătit ca să urci pe Sion. Să-ți fi făcut antrenamentul. Nimeni nu-și începe pelerinajul în Țara Sfântă cu Muntele Sionului. Mai întâi te închini pe Golgota la Mormântul Domnului, ieși din Cetate și cobori la mormântul Maicii Domnului, faci numai câțiva pași și respiri umbra, durerea și biru­ința Muntelui Măslinilor, apoi revii în Cetate și parcurgi cu tălpile tale Via Dolorosa, poate ajungi și la Betleem... și abia apoi pe Sion.

Când ajungi, în sfârșit, pe Sion, constați că toate celelalte drumuri și închinări fundamentale, pe care le-ai parcurs ca pe o adâncă metanie, gravitau, de fapt, în jurul Sionului și că toate duc spre Sion. Sionul e inima. E inima inimii. Îți trebuie mai multe metanii ca să ajungi la inima inimii. Și, dacă nu ești deja teolog, îți trebuie să trăiești mai mult de câteva zile la Ierusalim ca să înțelegi asta.

Căci Sionul este vatra. Vatra vetrelor lui Dumnezeu pe pământ. Nimeni dintre muritori nu cred că a înțeles mai bine Sionul ca David. Și nimeni nu l-a cântat atât de desăvârșit. „Că a ales Domnul Sionul, Şi l-a ales ca locuinţă Luiși… Acesta este locul Meu de odihnă, voi locui în el, căci l-am dorit” (Ps. 131, 13-14). De aceea aici, pe vârf de deal, înghesuită între sfinte sanctuare creștine, ne și întâmpină statuia de bronz a lui David cu harfa în mâini. Înțeleg această densitate a vetrei pelerinii ce agită stegulețe colorate în mâini ca să nu se piardă de grup? Înțelegem acest lucru noi, „limbile”, venite cu autocare sau haihui din toate colțurile lumii?

Înțelegem, dacă ne amintim că aici, pe Sion, fusese chemat de Domnul Avraam să îl junghie pe fiul său Isaac. Nu chiar aici, lângă statuia lui David și la locul Cinei de Taină, ci pe aripa de est a muntelui, pe vârful sau stânca Moria. Aici s-a înfăptuit primul legământ al lui Dumnezeu cu omul. Muntele Sion este altarul acestui legământ. De aceea, toată istoria Ierusalimului și a poporului evreu este fundamental legată de Sion. Pe Moria i s-a arătat Domnul lui David și tot aici a înălțat Solomon templul din Ierusalim, după toată rânduiala dată de Yahwe. Stânca Moria este venerată și de musulmani, căci este considerată de aceștia locul de unde Profetul lor ar fi fost răpit la cer; și chiar rugăciunile islamice, înainte de a fi îndreptate geografic spre Mecca, erau îndreptate spre Moria, spre Sion.

Încă de la sfârșitul secolului XVII, stânca jertfei lui Avraam a fost înglobată de Moscheea Omar, a cărei perfectă cupolă aurie, profilată peste pietrele albe ale Vechii Cetăți, conferă marca distinctivă a orașului. Astăzi, accesul non-musulmanilor în interiorul moscheii este strict restricționat ori chiar prohibit. Mulți nici nu-și mai încearcă norocul și se mulțumesc cu contemplarea de la distanță a importantului sit de închinare pentru creștini, evrei și musulmani, rechiziționat de aceștia din urmă.

Marele magnetism al toposurilor sacrosante fundamentale concentrează și marile tensiuni interreligioase, pe care „progresul umanității” nu s-ar putea lăuda că le-a estompat... Și totuși, puterea de atracție a vetrei de întemeiere este mai mare decât gâlceava crezurilor. Căci fiecare „crez”, fiecare „credință” se străduiește să asculte aici „glasul pietrei de temelie”. Și acest glas vorbește, pentru cine are urechi să audă, dincolo de opreliștile lumești și, pentru cine are ochi să și vadă, poate chiar dincolo de zidurile confesionale.

„Mamă va zice Sionului omul şi om s-a născut în el şi Însuşi Cel Preaînalt l-a întemeiat pe el. (...) Că în Tine este locaşul tuturor celor ce se veselesc” (Ps. 86, 4, 6).

Munte al bucuriei, munte al plenitudinii dumnezeiești pe pământ este Sionul. Brațele lui, întinse de la Muntele Templului lui Solomon (unde e și Stânca Moria), coboară spre sud, în afara Vechii Cetăți, pe coama dealului cu ruinele Cetății lui David și urcă din nou spre sud-vest, la mormântul regelui David și la locul Cinei de Taină. De fapt, în accepțiunea modernă acesta din urmă este considerat Muntele Sion. Aici ajungem și noi, împreună cu grupul de români din Franța, condus de părintele Bogdan.

Ne strecurăm în pas eficient printre grupurile de turiști, traversăm culoarele și piațetele înguste dintre imemorialele sanctuare de piatră, a căror culoare confesională nu o identifici din prima, urcăm un etaj și intrăm în foișorul ultimei Cine a Domnului cu ucenicii Săi. Este o incintă pătrată cu pereți albi, coloane și arcuri gotice, destul de luminoasă, „odaia de sus” a casei Evanghelistului Marcu. Câteva grupuri de pelerini de confesiuni și nații diferite se roagă în liniște. Unii îngenunchează, un grup de indience în sari-uri multicolore șed pe jos, alții cântă scurte rugăciuni în picioare sau meditează. Tot aici se spune că Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, aici S-a arătat după Înviere apostolilor, aici a avut loc Pogorârea Sfântului Duh. Și la doar câțiva pași de acest loc și-a dat sufletul în brațele Fiului său Maica Domnului.

Acum înțelegi de ce „Sionul e mama” și de ce „Bucuria întregului pământ este muntele Sionului, muntele cel sfânt al Domnului” (Ps. 47, 2). (Va urma)