Mame martire din veacul al treilea

Una dintre cele mai frumoase pericope evanghelice este aceea în care Mântuitorul Hristos vorbeşte cu o femeie (femeia samarineancă). Şi nu vorbeşte orice, ci teologie. S-a vorbit mult despre rolul femeii la mântuirea lumii, dar, din păcate, este una dintre ideile care nu au un ecou şi o împlinire faptică pe măsură. Oricum, creştinismul este o ordine inversată. Sclavii creştini îi învăţau pe stăpânii lor credinţa în primele secole, în Imperiul Roman. Sfântul Apostol Pavel, scriind romanilor, le spusese: „Vă dau în grijă pe Febe, sora noastră, care este slujitoare la biserica din Chendrea. Ca s-o primiţi în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinţilor…“ (Romani 16, 1-2)

Ni se face uneori dor de gânduri sfinte şi de chipuri frumoase de femei, de pe care să învăţăm să citim nu doar o frumuseţe tainică, viitoare, ci şi vocaţia iubirii, a dăruirii totale, până la jertfă, Cuiva care rămâne statornic în binele pe care ni l-a pregătit de la începutul veacurilor.

Mă gândesc astăzi la muceniţele din secolul al III-lea, pe care le evoc şi ale căror nume propun să le rostim împreună, peste veacuri.

Cei mai numeroşi martiri au fost în timpul lui Septimius Sever în provincia Africa. În anul 202-203, două femei, Perpetua şi Felicitas, ne-au lăsat o pagină de istorie sfântă. Perpetua avea deja un fiu când a fost arestată cu mai mulţi creştini, iar Felicitas era însărcinată şi a născut în închisoare. Oscilaţia gândurilor mamei, între copilul încă mic, pe care tatăl său îl aducea la închisoare pentru a fi alăptat, şi iubirea pentru Hristos, care întrecea cu mult orice altă iubire, este impresionantă. Lupta din sufletul plăpând şi totuşi puternic întrece cu mult dramatismul din tragediile antice. Temniţa devenise locul unde se forma caracterul puternic al creştinului. Perpetua se regăsise pe sine, mai mult decât femeie, decât mamă şi soţie: îşi regăsise memoria de la începutul lumii, memoria sfântă. Ea ştia că identitatea ei ca om depinde de relaţia cu Dumnezeu. Probabil că iubirea şi sentimentul harului şi al sfinţeniei, pe care le simţea, o copleşeau cu mult, iar perspectiva veşniciei în care vor fi adunate persoanele o făceau să gândească altfel. Ea i-a spus tatălui ei: „După cum vasul acesta pe care îl priveşti nu se poate numi altfel, tot aşa şi eu nu mă pot numi altfel decât creştină.“

Felicitas, o sclavă credincioasă, fusese arestată fiind însărcinată. Suferinţa ei era împărţită între durerea naşterii şi teama că, în situaţia ei, nu va putea lua parte la martiriu alături de ceilalţi creştini. Dar ea a mers de la moaşă la gladiator, plină de nădejdea că Hristos o va ajuta în suferinţa sa: „Atunci Altul va pătimi pentru mine, pentru că şi eu sunt gata să pătimesc pentru El.“

O altă mamă martiră a fost Agatonichi, care şi-a mărturisit credinţa în timpul domniei lui Decius Traian (249-251). Mulţimea striga să se milostivească de fiii săi, dar Sfânta, plină de nădejde în Dumnezeu, striga: „Dumnezeu veghează asupra copiilor mei! Refuz să sacrific demonilor! Cu mine faceţi ce veţi voi; eu sunt venită aici să sufăr pentru numele lui Dumnezeu şi sunt gata pentru aceasta“.

În persecuţiile din vremea lui Aurelian (270-275) a suferit martiriul o muceniţă de la Toscana, Sfânta Mustiola. Întrebată fiind despre originea ei, Mustiola a răspuns: „Nobleţea pe care voi o ţineţi la mare cinste nu provine de la cât de iluştri au fost strămoşii noştri, ci din umilinţa creştină“.

În Tarsul Ciciliei a primit cununa de martir, pe vremea împăratului Diocleţian (285-305), Sfânta Iulitta. Rămăsese văduvă pe când băiatul ei, Chiriac, avea doar trei ani. Chiriac a primit de la mama sa o educaţie creştină. Au fost amândoi arestaţi şi duşi în faţa tribunului Alexandru. În timp ce mama sa era întinsă la pământ şi bătută cu vine de bou, copilul nu înţelegea ce se întâmplă. A refuzat mângâierile tribunului şi, cu ochii la suferinţele mamei sale, a strigat: „Şi eu sunt creştin“. Iuditta I-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit pe fiul ei să sufere pentru El. Chiriac a primit mucenicia puţin înaintea mamei sale. Iuditta a spus judecătorului: „Vreau să urmez exemplul copilului meu, astfel încât să fiu demnă de împărăţia cerurilor“.

Astfel, mame şi copii, sfinţiţi cu toţii prin iubirea lor de Dumnezeu, s-au regăsit într-o comuniune deplină în Hristos şi rudenia lor naturală s-a împlinit prin rudenia sfântă.