Mâna spartă

„Până trăieşti, fă-ţi pomană, Nu-ţi zgârci mâna, duşmană, Întinde-o la sărac...“

Expresia a fi mână spartă, folosită pentru a caracteriza o persoană risipitoare, a luat naştere, ca o imagine propriu-zisă, în epoca în care materializarea averii era întruchipată de monede (mai ales de aur), ce se puteau „scurge“ printr-o închipuită „spărtură“ a palmelor, sau „printre degete“.

Ca de obicei, la Eminescu, formula apare într-un context orchestrat din perspectivă paremiologică; publicistul scria, în octombrie 1876, că Germania „n-are gust să se bată pentru ochii frumoşi ai bancherilor din Londra“; alte ţări „n-au bani, şi războiul se ştie că-i feciorul lui bani-gata ş-a lui mână spartă“. Situaţia economică şi conflictuală a ţărilor din această parte a Europei era descrisă într-un tablou ce prezintă unele asemănări cu situaţia din ultimul deceniu al secolului al XX-lea, dar şi de astăzi: „Rusia n-are (bani; dar acum are, datorită gazelor naturale!), Grecia e bogată în măsline, noi... în deficit, şi sârbii în capete sparte“ (Opere IX, 231).

Pentru contrast, Eminescu apelează la expresia „a lega paraua cu şapte noduri“; traducând un articol din ziarul „Gallois“, portretul sultanului Abdul Hamid este creionat în următorii termeni: despre acesta se credea că „e mână spartă şi-i place oca mare“, dar, de fapt, „leagă paraua cu şapte noduri“ (ibid., p. 195).

Dată fiind utilizarea ultimei dintre expresiile citate imediat anterior, ne putem referi la contrariul „mânei sparte“, de data aceasta pornind de la verbul (a) zgârci, ce s-a format de la substantivul zgârci, a cărui semnificaţie este „cartilagiu, sfârc“ (vezi, de exemplu, „carne cu zgârciuri“). O expresie a zgârci palma (mâna) înseamnă „a strânge, a contracta palma, într-un gest reflex“. Pentru verbul în discuţie dicţionarele înregistrează semnificaţia iniţială de „a strânge mâinile şi picioarele“; cu sensul respectiv, la forma de participiu, acesta apare, de exemplu, în scrisul lui Mircea Eliade: „Nu înţelegea de ce stă în picioare, zgârcit, cu mâinile apucate de lemnul mesei“ (Domnişoara Christina, cap. XVI).

De la acest ultim sens, concret, comportamentul avarului este descris prin referirea la contractarea mâinii, într-un gest reflex, atunci când i se cere ceva, aşa cum înfăţişează lucrurile Anton Pann: „Până trăieşti, fă-ţi pomană, Nu-ţi zgârci mâna, duşmană, Întinde-o la sărac...“ (Povestea vorbii). De aici adjectivul zgârcit, caracterizând comportamentul celui avar, al zgârciobului, numit şi zgârie-brânză. De altfel, o formă mai veche în raport cu zgârcenie, anume zgârceală, evocă, de asemenea, aspectul concret al manifestării retractile.

În mod normal, s-au adăugat imagini şi pentru domeniul abstractului, căci cineva poate fi şi zgârcit la vorbă, situaţie în care s-a pierdut orice legătură aparentă cu reprezentarea fiziologic-motorie (doar dacă, nu cumva, cel care tace îşi strânge gura pungă!).

Astăzi, date fiind noile modalităţi de a cheltui necugetat şi de a risipi banii, caracterizarea cuiva drept „mână spartă“ ar părea că se referă la faptul că respectivul nu este atent doar la bănuţii de mică valoare ce i s-ar strecura, astfel, printre degete. Dar aceasta nu ne împiedică să folosim expresia pentru a-i caracteriza şi pe cei care, pentru a părea darnici, în campaniile electorale de exemplu, aruncă cu bancnote de valoare: dolari sau euro!