Mănăstire sau pustie?

Patericul este, în cea mai mare parte a lui, cartea măsurii și a așezării. Există unele istorisiri care rup ritmul și ne pun în față o altă realitate. Uneori părinții sunt deschiși față de niște experimente pedagogice cu rol personal, care pentru cineva din afară frizează nebunia. Exemplele sunt foarte numeroase, de la avva Anub până la avva Olimpiu. De această dată ne oprim însă asupra avvei Ghelasie, care în tinerețe a dus o viață singuratică, dar mai apoi a întemeiat o mănăstire prosperă economic, cu terenuri, animale de cărăușie și vite. Asemenea Sfântului Pahomie, Ghelasie pune pe picioare o comunitate monahală, căreia îi oferă și mijloacele necesare pentru a se întreține, dar bătrânul nu își leagă mintea de posesiuni (Ghelasie 5). Cu toate acestea gândul retragerii în pustie și al nevoinței solitare nu îi da pace. În consecință găsește o soluție ingenioasă prin care să  își testeze propriile limite, dar să și vadă cât de serios este gândul de care nu putea scăpa. Își avertizează ucenicul, căruia îi cere să nu-i vorbească timp de o săptămână, indiferent ce ar face. Începe apoi să se plimbe prin ograda chiliei sale, să mănânce doar câteva bucățele de cicoare și să doarmă sub cerul liber. Trei zile i-au fost suficiente bătrânului pentru a obosi și a se convinge că nu merită să dea atenție gândului care îi tulbura liniștea. Dacă până aici apoftegma are în ea ceva ironic și poate fi citită cu un zâmbet discret, concluzia este dintre cele mai serioase și profunde. Ajuns la limitele sale bătrânul și-a spus: „Dacă nu poți face lucrurile din pustiu, stai jos în chilia ta, cu răbdare, plânge-ți păcatele și nu hoinări. Căci pretutindeni ochiul lui Dumnezeu vede faptele oamenilor și nimic nu i se poate ascunde. Îi însoțește pretutindeni pe cei care fac binele”.

Modul exterior de viețuire al părinților este numai un auxiliar, care facilitează detașarea de cele lumești. Indiferent că trăiești singur în pustie, într-o comunitate monastică sau, de ce nu, în lume ducând o viață de familie, asceza este posibilă. Așezarea lăuntrică este determinantă. Ea este cea care umple de sens lumea exterioară. În înțelegerea părinților pustiei, același îndemn despre care am putea spune că este leitmotivul Patericului: „fugi de lume, de oameni și te vei mântui” poate avea mai multe sensuri. Poate să însemne retragerea adâncă în pustie, cum este cazul avvei Arsenie, dar la fel de bine poate să însemne „să stai în chilia ta și să-ți plângi păcatele”, după un cuvânt al avvei Macarie Egipteanul. În definitiv retragerea în pustie sau simpla claustrare în chilie sunt acte ascetice fundamentale, care, într-un anumit plan, sunt echivalente întrucât creează cadrul întâlnirii cu Dumnezeu în singurătate și rugăciune. Constanta unică este prezența căutată și conștientizată a lui Dumnezeu. O prezența fundamental caracterizată prin paradox: deși nimeni și nimic nu i se poate sustrage, oricine poate trăi nu doar de parcă Dumnezeu nu ar fi prezent, ci chiar ca și cum nu ar exista. De aceea bătrânii pustiei caută liniștea mai presus de orice – să poată surprinde acea prezența discretă a Domnului, cel care „îi însoțește pretutindeni pe cei care fac binele”.

Părinții pustiei refuză idolatrizarea vreunei forme de viețuire. Întâlnirea cu Dumnezeu nu ține de un anumit timp, spațiu sau formă de asceză, atâta vreme cât faci pocăință și îți plângi păcatele acolo unde te afli. E ceea ce dovedește avva Ghelasie cu experimentul inedit la care se supune, chiar cu riscul de a fi luat în râs.