Mănăstirea Arbore

Printre cei care obişnuiesc să meargă la mănăstiri, probabil că fiecare are o chinovie de suflet, adică un locaş preferat unde simte că spiritul locului îi dă o dispoziţie aparte. Şi aşa cum cititorii înveteraţi îşi aleg biblioteca după cât de prielnică li se pare ambianţa pentru lectură, tot aşa mergătorii la mănăstiri sfârşesc prin a-şi găsi un brâu de ziduri în interiorul cărora se simt mai aproape de Dumnezeu şi mai departe de clocotul lumii. Ce e straniu e că motivele care îi împing spre un lăcaş şi nu spre altul sunt atât de inefabile că puţini le pot descrie în chip detaliat. Majoritatea invocă o forţă care îi atrage, o înfiorare care îi dispune sau o linişte care îi ajută să uite de lumea din care au sosit. De aceea nu se poate face o ierarhie a mănăstirilor după un set de criterii clare, chiar dacă hramul, moaştele şi harul stareţului pot juca un rol în unele cazuri. E o putere obscură aceea în virtutea căreia unii merg la Cernica şi alţii la Pasărea, unii la Prislop şi alţii la Rohia.

Şi dacă ne amintim că mănăstirile nu au propriu-zis enoriaşi, ci doar credincioşi care îi calcă pragul mai mult sau mai puţin regulat, atunci portretul lăuntric al unui om se poate schiţa şi după felul mănăstirii la care preferă să meargă. Apoi, dacă lăsăm deoparte mănăstirile cu faimă turistică, la care oamenii se duc din motive ce ţin de mimetism sezonier şi nu de atracţie lăuntrică, atunci sunt în judeţele Suceava şi Neamţ câteva lăcaşuri monahale de rang aparte. Mă gândesc la Arbore (Suceava) şi la Horaiţa (Neamţ). Deosebirile dintre ele sunt multe, dar cele mai izbitoare ţin de ambianţă: Horaiţa e la 8 kilometri de drumul judeţean, pe când Arbore are nenorocul de a fi înghiţită de satul limitrof, la asta adăugându-se neşansa ca şoseaua să treacă chiar pe sub zidul ei. Un ghinion mai mare nu se poate închipui, căci în nici un loc al incintei mănăstireşti urechea vizitatorului nu scapă de vacarmul traficului de afară. Detaliul acesta, ucigător sub unghiul impresiei nefaste pe care o lasă sufletului, anulează toate calităţile arhitecturale ale ctitoriei boierului Luca Arbore. Cu alte cuvinte, oricât de valoros e edificiul în latura istorică, prezenţa lumii mirene în coasta locului îi şterge amprenta spiritului. Cine ajunge la Arbore va fi izbit de lipsa de tensiune sacră a locului, în ciuda picturii murale, a absidelor arcuite în grosimea zidurilor şi a chivotului de mormânt al ctitorului, pe care specialiştii îl consideră cel mai valoros însemn funerar de stil gotic din Bucovina. Concluzia e una singură: lumea seculară alterează atât de mult spiritul împrejurimilor că nici măcar cupola unei mănăstiri nu poate iradia un câmp de protecţie. Din acest motiv, Mănăstirea Arbore pare o incintă sinistrată, în care obştea de maici nu poate atenua influenţa malefică a prezenţei seculare. Drama este evidentă şi deznodământul nu pare a se întrezări. E o constatare curentă că expansiunea lumii mirene sileşte mănăstirile la o tactică de izolare faţă de valul de urâţire modernă. În timpurile dinainte, zidurile monahale se ridicau cu intenţia de a apăra obştea şi biserica de năvălitori, azi ele trebuie ridicate din nevoia de a le proteja de mizeria seculară a universului laic. Cu cât aşezările de oameni sunt mai aproape, cu atât şansa ca mănăstirea să se lumească până la alterarea definitivă a duhului creşte. Mănăstirea Arbore e un exemplu grăitor în această privinţă. E victima unei contaminări prin contingenţă, în faţa căreia ar fi nevoie de un cordon de claustrare de o eficienţă cel puţin egală cu a răului la care e supusă acum. Oare nu poate fi mutată cu fundaţie cu tot pe o culme de deal? Sună utopic ce spun, dar decât priveliştea deprimantă a unei vetre monahale din care spiritul creştin s-a stins, mai bine o strămutare din rădăcini a întregii biserici, căci ea este axul în jurul căreia gravitează obştea de acolo. Şi unde va merge biserica din secolul al XVI-lea, acolo va merge şi obştea. Toamna aceasta am plecat de la Arbore cu sentimentul că fug de un loc deja părăsit, din care amprenta duhului cristic s-a retras.