Mănăstirea mănăstirilor

Mănăstirea Neamţului, lavra, cum mai e numită după un cuvânt împrumutat de la pravoslavnici ruşi, a fost aşezată sub binecuvântarea Înălţării la ceruri, hram celebrat la 40 de zile de la Învierea Domnului. De bună seamă, ctitori, între care la loc de cinste s-a aflat Ştefan cel Mare, i-au dorit un rol înălţător în viaţa bisericii şi a poporului. S-a întâmplat ca această vrere să se împlinească. S-a petrecut prin lucrarea anonimă a şirului de monahi, cei care, cu răbdare de eremiţi, s-au dedat ascultării şi au transformat o îndeletnicire călugărească într-o vocaţie. Caligrafii au dat la iveală la Neamţ cărţi ce astăzi sunt expresia celei mai rafinate arte, adevărate tezaure cu care se mândresc instituţii de prestigiu de conservare a valorilor bibliofile, precum cele britanice. Iconarii au migălit cu har şi sublimă inspiraţiune chipurile sfinţilor sau au redat cu suflu nemuritor istoriile vechi, biblice, ori au zugrăvit măiestrit zidirile cele bisericeşti. În câte alte îndeletniciri nu s-au manifestat strălucit călugării nemţeni! Dar ei au urzit aici mai ales o ambianţă de evlavie şi de reflecţie, una roditoare, ce s-a întins ca floarea câmpului în toată cuprinderea ortodoxiei româneşti. Paisenismul, curent spiritual promovat statornic de Cuviosul Paisie Velicicovschi, vieţuitor de vază al mănăstirii de la Neamţ, stareţ al acesteia şi îndrumător al vieţii monahale din Moldova, canonizat în 1988, e întruparea înaltă a acestui climat şi mediu de vieţuire şi gândire întru credinţă; valorile sale cele mai importante fiind rugăciunea şi existenţa în curăţie morală.

Către Neamţ, suflarea ortodoxă de la noi privea ca spre Ierusalim, simbol şi izvor de credinţă. Seminţele fructelor de aici zburau şi răsăreau minunat în noi tocmiri mănăstireşti. Salba de chinovii din Moldova aşa s-a alcătuit. Mănăstirile cele multe ale Sucevei şi Neamţului, mai cu seamă, au fost întemeiate de călugări trimişi de la Neamţ sau de călugăriţe, care au primit binecuvântarea şi sprijinul duhovnicilor acestei lavre. Şi multe dintre aşezămintele monahale din Basarabia s-au înălţat prin purtarea de grijă a călugărilor nemţeni. O întemeiere călugărească cu numele de Neamţul Nou a luat fiinţă dincolo de Prut şi a jucat în Basarabia rolul pe care îl avea în Moldova mănăstirea de pe malul Nemţişorului, acela de înălţare şi împrăştiere în cele patru zări ale luminii celei izvorâtoare. De asta într-un film, pe care l-am închinat Neamţului, am numit-o "Mănăstirea mănăstirilor româneşti". Istoria ei este presărată de întâmplări excepţionale ce ţin de sfinţenia locului, nutrită din sfinţenia vieţuitorilor care s-au nevoit în locurile acestea. O astfel de poveste, plină de tâlc, mi-a fost istorisită de carismaticul părinte diacon Ion Ivan, un înţelept al Neamţului, trecut cu slavă în lumea drepţilor. Este vorba de un semn vestitor, premonitoriu, i-aş zice, revelat cu puţin timp înainte de izbăvitorul 1989. Într-o bună zi s-a observat că pământul de pe aleea ce duce la biserica mare, cea ştefaniană, s-a ridicat din senin. Această surprinzătoare şi inexplicabilă mişcare a adâncului a dat naştere la diferite supoziţii. În cele din urmă s-a trecut la săpături şi s-a constatat că rămăşiţele pământeşti ale unui călugăr, pesemne, căutau să iasă la lumină. Un fapt cu încărcătură puternică. Trimitea gândul spre săvârşirea unei minuni. Autorităţile statului comunist, aflate într-un moment paroxistic al existenţei lor, au intervenit grabnic şi-au stins focul ce stătea să se aprindă. Au zăvorât orice discuţie despre acest moment cu nimbul miracolului. Călugării au pus osemintele într-un sicriuaş şi l-au ascuns în osuar. După 22 decembrie 1989 au dus moaştele Sfântului Necunoscut în biserica mare şi i-au rânduit loc de cinste. Acea trezire din morţi s-a dovedit prevestitoare. Vestise lumii ceea ce avea să se petreacă nu peste multă vreme. Era exprimarea fără tăgadă a vocaţiei înălţătoare a Mănăstirii Neamţ, aşa cum o rânduiseră marii săi ctitori şi care în fiecare an, de Înălţare, reînvie cu nouă şi sporită forţă. Şi adună mulţimile câtă frunză şi iarbă ca în zugrăvirea majestuoasă din deschiderea romanului "Fraţii Jderi", cartea cărţilor celui care a fost suflet din sufletul Neamţului, Mihail Sadoveanu. Mănăstirea mănăstirilor româneşti e tărâm mirabil cu duh sfânt.