Mănăstirea Sihăstria și împlinirea a trei sferturi de veac de la un eveniment istoric

La 26 octombrie 1947, paraclisul „de iarnă” al Mănăstirii Sihăstria, ocrotit de Sfinţii şi Drepții dumne­zeiești Părinți Ioachim şi Ana, a fost sfințit. S-au împlinit deja 75 de ani. Trei sferturi de veac de la un eveniment care a însemnat, pentru obștea sihăstreană, revărsare de har, dar și putere de a înțelege lucrurile, încercările și vicisitudinile prin care oamenii, locurile și mănăstirile trec de-a lungul vremii spre a ajunge la înțelegerea adâncurilor existen­ței și a dialogului cu Dumnezeu Cel veșnic.

Schitul de atunci, Sihăstria, a devenit, între timp, mănăstire, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României și apoi, peste ani, între cele mai prețuite lavre ale monahismului românesc. A trecut, ca și alte mănăstiri, prin încercările și primenirile veacurilor. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Schitul Sihăstria a fost mistuit de un năprasnic incendiu. Nu a fost, însă, singura greutate prin care a trecut această chinovie. Părintele Cleopa vorbea adesea despre repetatele atacuri ale tâlharilor, care se considerau împărțitori ai dreptății, cu toate că își urmăreau, în modul cel mai meschin, doar propriul interes.

Tâlharii care s-au aflat o vreme prin Munții Neamțului, în zona Sihăstriei și a Sihlei, în locul numit Râpa lui Coroi, reveneau adeseori pe drumul către Secu și Sihăstria, însușindu-și alimentele sau bunurile monahilor și ale pelerinilor care se îndreptau spre aceste mănăstiri. Ei se cuibăriseră prin codri, se ascundeau de poteră și autorități, provocând mari pagube materiale, dimpreună cu vătămarea sufletească și trupească a celor pe care îi întâlneau. Insistența părintelui Cleopa asupra acelor situații grele spune multe despre felul în care monahii au resimțit tensiunea diferitelor momente istorice.

Într-o astfel de conjunctură, cu lipsuri evidente și mari încercări, obștea a trecut, cu greutate, dar și cu nădejde, prin încercarea incendiului care a mistuit două corpuri de chilii, a afectat parțial biserica principală, istorică, și a ars paraclisul de iarnă, în care monahii făceau slujbă de la sărbătoarea Sfântului Dimitrie până la Sfintele Paști, în fiecare an.

Pe valea Pârâului Secu, aproape de Sihăstria, și-au găsit adăpost în perioada refugiului credincioși din comuna Rădășeni, județul Baia pe atunci, dar și alții din satele de prin împrejurimi. Deși au fost multe încercări ale războiului și ale perioadei care a urmat, cu numeroase nenorociri și amenințări, părinții de la Sihăstria și-au continuat lupta duhovnicească. Nu au întrerupt pravila și săvârșirea Sfintei Liturghii, străduindu-se în același timp să refacă paraclisul, chiliile, trapeza, bucătăria și celelalte.

Este cunoscută inițiativă părintelui arhimandrit Cleopa Ilie, care a călătorit în câteva sate din județele Neamț și Suceava, cerând ajutorul credincioșilor pentru refacerea celor mistuite de foc. Au răspuns cu multă dragoste credin­cioșii din comuna Rădășeni, care au dăruit din venitul fiecăruia și au adăugat și puterea brațelor, lucrând aproape un an, refăcând după planuri noi clădirile arse în incendiu. Tot acum au înălțat și paraclisul de iarnă, închinat Sfinților Ioachim și Ana, hram mai puțin întâlnit la bisericile și mănăstirile noastre.

Părintele Cleopa amintea de felul cum s-au desfășurat atunci lucrările. Unii dintre credincioșii din Rădășeni erau buni meșteri, tâmplari, construiau case, confecțio­nau draniță și șiță, lucrând lemnul adus din pădure, dar și lemn uscat, cuie și unelte, care au fost transportate în cele 50 de căruțe folosite de credincioșii din Rădășeni pentru a se deplasa până la Sihăstria. Bărbații lucrau la ridicarea celor două corpuri de chilii, unul dintre ele aflat chiar la intrarea în mănăstire, în partea dreaptă, zidind atunci beciul, o fântână și clădind paraclisul, în capătul acestei clădiri. Celălalt corp de chilii avea mai multe încăperi pentru monahi, precum și bucătărie, trapeză, cămară, toate atât de trebuincioase monahilor și pelerinilor. Amândouă corpurile de chilii aveau la demisol beciuri bine zidite din piatră de râu, precum și locuri în care se depozita lemnul pentru încălzire. Părintele Cleopa amintea că femeile pregăteau în fiecare zi mâncarea, spălau pentru familiile lor, dar și pentru mănăstire cele necesare. După ce s-au ridicat corpurile de chilii, au lucrat împreună cu bărba­ții la tencuirea lor cu lut, cum era obiceiul, și apoi la văruirea acestora.

Sfințirea paraclisului a fost să­vâr­șită, din încredințarea Patriarhului Nicodim, de către arhimandritul mitrofor Melchisedec Dimitriu, starețul Mănăstirii Neamț. Alături de delegatul patriarhal, au mai slujit arhimandritul Cleopa Ilie, egumenul Schitului Sihăstria, care a devenit ulterior mănăstire; arhimandritul profesor Victor Ojog, mare eclesiarh al Mănăstirii Neamț; arhimandritul Vladimir Muscă, director al tipografiei de la Mănăstirea Neamț; arhimandritul Policarp Gavrilescu de la Mănăstirea Neamț; protosinghelul Vasian Iosub, mai târziu stareț al Schitului Icoana; ieromonahi; ierodiaconi și preoți de mir, de față fiind mulți monahi și monahii de la mănăstirile din jur.

Cu prilejul sfințirii, paraclisul a primit și hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Dintre credincioșii comunei Rădășeni care au contribuit cu veniturile lor, dar și cu lucrarea brațelor pe toată perioada anului 1947, îi amintim pe Constantin și Maria Sofica cu fiii lor, Vasile și Elena Sofica cu fiii lor, Constantin și Nastasia Manolache, Ion și Nastasia Tulbure, Ion și Catinca Ursache, Buhlea cu soția, Ion și Elena, Toader și Maria, Ecaterina și Ion, Gheorghe și Maria. Contribuția credincioșilor din Rădășeni a continuat și în perioada următoare, când mulți dintre ei au plătit pictarea icoanelor din paraclis, pictură care a fost realizată de marele iconar Ioan (Irineu) Protcenco.

Părinții de la Sihăstria care l-au cunoscut pe Protcenco s-au dus, aproape toți, la Domnul. Părintele Paisie Olaru, cunoscutul şi iubitul duhovnic, a scris o pagină despre el şi l-a pomenit în rugăciunile sale până în ultima zi a vieții.

Ioan (Irineu) Protcenco a vorbit foarte puțin pe durata lucrărilor de la Sihăstria. Doar câteva cuvinte pe zi. Trăia „în lumea lui”, în care, mai ales în ultimii ani ai vieții, își făcuseră loc numai Dumnezeu şi Sfinţii Săi. Ieroschimonahul cu viață sfântă Paisie Olaru poves­tește de întâlnirile cu el, în zilele când lucra singuratic, pe schela sihăstreană, amintind fapte minunate, desprinse parcă din viețile sfinților de demult.

Irineu Protcenco, o fire foarte tăcută, blândă și singuratică, a înțeles că „icoana este postirea ochilor”, încercând permanent să așeze chipurile sfinte atât pe pânză, frescă sau șevalet, dar și în taina inimii sale. Dintre numeroasele icoane pe care Irineu Protcenco le-a zugrăvit, pe lemn sau pe pânză, este greu să le detașezi pe cele mai reușite, toate dovedind - o dată în plus - surprinzătoarea pricepere a autorului în dozarea şi îmbinarea culorilor, în reliefarea detaliilor şi în caracterizarea fiecărui sfânt.

La puțin timp după ce a ajuns la Sihăstria, i s-a cerut să picteze o icoană, „de probă”. S-a rugat mult la Maica Domnului şi a pictat o icoană străină cumva de penelul unui muritor: Tânguirea Maicii Domnului.

Părintele Paisie (Olaru), dar şi alţii aminteau că Maica Domnului li s-a arătat şi le-a mulţumit pentru felul în care au pictat-o. Bolnav de plămâni, având un singur ochi, cu sufletul răvăşit de furtunile abătute asupra sa, pictorul Protcenco a găsit în sfinți pe cei mai sinceri și iubitori prieteni. El trăia numai pentru ei, le citea viaţa de mai multe ori, se ruga şi abia după aceea trecea la lucru. Era foarte liniştit şi tăcut. Nu vorbea cu nimeni. În cimitirul mănăstirii avea banca lui, „banca pictorului” cum o numeau călugării. Toţi îi respectau dorinţa de a petrece în linişte. Se spune că se ridica şi pleca ori de câte ori cineva se apropia de el.

A fost un neîntrecut iconar!

Șederea lui la Sihăstria a fost de numai șase ani (1947-1953), o perioadă scurtă, însă care a însemnat un mare dar, atât pentru el, cât şi pentru mănăstirea care l-a primit în ceata vieţuitorilor ei, acesta devenind, în ultimele zile ale vieții sale, schimonah, murind sub ocrotirea mantiei pe care o primise în dar...