Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Mândria și slava deșartă

Mândria și slava deșartă

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 02 Feb, 2022

Mândria și slava deșartă au fost observate de părinții ascetici, care le-au identificat rădăcinile împletite adânc în viața fiecăruia. Mândria este păcatul capital cel mai perfid, cu o imensă forță generatoare, pentru că din el se nasc o serie întreagă de alte păcate care au potențialul de a otrăvi și parazita majoritatea acțiunilor umane. Slava deșartă este fiica mândriei care se împodo­-beș­te constant cu tinichele strălucitoare și panglici colorate. Îi place să atragă atenția asupra sa. Jubilează în lumina reflectoarelor. Nu poate trăi în lipsa aplauzelor. Sunt bune și cele anemice, false, ori poate doar politicoase. Important este ca ele să existe. Cel chinuit de slava deșartă are nevoie neîncetată de confirmarea celor din jur. E avid de recunoaștere; se împăunează, își gonflează egoul în public pentru a se nărui pustiit în propria sa fragilitate când luminile se sting și nu mai e nimeni în preajmă. Slava deșartă e reversul trist și gol al unei anumite străluciri căutate, cultivate și adânc mincinoase.

Dorința extraordinarului există în fiecare dintre noi. Deja în fanteziile cele mai copilărești purtăm pelerină de supereroi. Și e bine că suntem așa. Dorința este semnul unui potențial, care prea adesea este deturnat. Oameni în situațiile cele mai tragice, prăbușiți în alcoolism, zdrobiți de dezastre personale la care se prea poate să fi pus ei înșiși serios umărul, se văd pe mai departe extraordinari. Dacă am ratat excepționalul în bine (la un moment dat realitatea brută nu se mai lasă nicidecum măsluită) ne rămâne excepționalul în rău. „Cel dintâi dintre păcătoși sunt eu” nu mai este motoul pocăinței, ci, în sfârșit, un blazon cu care ne putem lăuda. Am reușit totuși să ne așezăm, cumva-cumva, în vârful unei ierarhii.

Dacă nici iluzia aceasta nu ține, avem șansa să ne socotim excepțio­nali pentru ratările și tragediile noastre. Ca noi nu a mai suferit nimeni. Deci, am găsit totuși o ierarhie care să ne scoată din anonimat, să ne facă să ne simțim mai speciali decât ceilalți, să ne hrănească slava deșartă.

Smerenia începe în clipa în care poți primi că excepționalismul propriu este doar o iluzie, o minciună a slavei deșarte care se zvârcolește în căutarea atenției, că nu ești decât unul dintre cei mulți. Ești excep­ți­o­nal, la fel ca toți ceilalți, unic cum unic este orice om din cei pe care îi întâlnești. Nici mai mult, nici mai puțin. Un om obișnuit.

La început, acest gând este destul de greu de purtat, pentru că te dezbracă de iluzii. Treptat însă, în spatele acestei atitudini se deschide câmpul unei imense libertăți, nebănuită și neașteptată. Înveți să fii simplu, să eviți complicațiile inutile, spectacolul gratuit. Nu mai vrei reflectoarele asupra ta. Măștile pe care ți le pretinde scena sunt grele și jocul lor, epuizant.

Accentul se mută dinspre exterior spre interior, acolo unde viața are o mare delicatețe și mișcările îi sunt pudice. Nu mai vrei să te expui. Poate fi de-a dreptul indecent. Bucuria duhului se risipește când se expune voracității privirilor.

Începi să taci mai mult, să pri­veș­ti atent în jur, să te bucuri că ești mic și să nu mai cauți nici o formă prin care să atragi atenția asupra ta. Dintr-odată darurile tuturor devin mai clar evidențiate și în locul invidiei își fac apariția bucuria și recunoștința. Ești ca un ochi care se bucură de vigoarea picioarelor, ori de precizia mâinilor. Liniștea ia locul încrâncenărilor și pacea inimii iradiază treptat. Schimbarea interioară ne modifică pas cu pas întreaga lume, care capătă tot mai mult chipul bunătății lăuntrice pe care am reușit să o dobândim.

Citeşte mai multe despre:   Slava deșartă