Manualul pe stick

Se tot vorbeşte, în ultimul timp, de posibilitatea înlocuirii manualului şcolar, cel tradiţional, cu unul digital, livrat prin intermediul memory-stick-ului, cd-ului sau, de ce nu, accesibil, pe bază de parolă, de pe o anumită pagină web. Înşişi politicienii au sesizat că aici ar putea fi şi o „miză“ cu iz electoral, şi nu s-au sfiit (ca de obicei!) să discute despre „problemă“. Mai mult, chiar au votat de curând o lege ca toţi elevii României să primească, de acum înainte, manualele pe stick.

Chestiunea încinge oarecum spiritele, fiind în joc reprezentări despre ce înseamnă învăţământul modern, fascinaţia cu privire la oportunităţile aduse de cuceririle tehnicului, atitudinea faţă de noutate şi libertate în educaţie.

Manualul e un tot, pe care-l poţi percepe şi „dintr-o dată“

Să analizăm puţin lucrurile, însă, din perspectivă psihopedagogică. Că în orice formă de învăţământ, e nevoie de un referenţial de învăţare (idei exprimate pe nisip, pe tăbliţe de lut, caligrafiate sau tipărite pe suport de hârtie), nu mai încape îndoială. Învăţăcelul are nevoie de un suport concret la care se va raporta cu mai mult sau mai puţin interes, cu sinceră - sau prefăcută - sfială sau adulaţie. Interacţiunea vizuală nu va lipsi niciodată din exerciţiul învăţării (exceptând, desigur, cazurile unor deficienţe senzoriale, dar şi atunci sunt introduşi substituenţi corespunzători). E nevoie ca „materia“ de învăţat să fie „turnată“ în „forme“ culturaliceşte instituite. Desigur, tehnicile de informare şi comunicare au evoluat, s-au înlocuit sau/ori corelat unele cu altele.

La început, omul a comunicat mai natural, prin ce a avut în preajmă (pe nisip, pe pereţii peşterilor); în timp, el a descoperit că se poate şi altfel, confecţionând suporturi din ce în ce mai subtile. Ceea ce a rămas constant a fost concreteţea suportului şi posibilitatea de a-l manipula după interese, dorinţe şi putinţe de învăţare. De pildă, învăţând după un manual tradiţional, ai posibilitatea să-l ţii în mână, să-i adulmeci mărimea, greutatea, mirosul, să-l deschizi la o anumită pagină, să revii uşor la o temă anterioară, să revezi un pasaj, un tabel, un grafic, să subliniezi o idee, să faci semne doar de tine ştiute, să te enervezi pe el şi să-l arunci cât acolo… Pe de altă parte, învăţarea după un manual vine în sprijinul nevoii de integralitate şi viziune holistică în legătură cu ceea ce se învaţă. Manualul e un tot, pe care-l poţi percepe şi pricepe „dintr-o dată“. În acelaşi timp, el vine în sprijinul unei securităţi, pe care concreteţea ţi-o asigură (că „ce-i în mână nu-i minciună“ şi nu ai temerea că nu se deschide fişierul sau se întrerupe curentul). „Răsfoirea“ nu e un simplu joc, ea facilitează fixarea cunoştinţelor în funcţie de elemente tehnoredacţionale (puneri în pagină, marcări, colorări) sau de intervenţii grafice personale (sublinieri, încercuiri, adnotări etc.).

Poţi să faci aşa ceva şi cu un manual „pus“ pe stick? Mă-ndoiesc că orice copil, încă de la începutul intrării în şcoală, va dispune de abilităţile corespunzătoare de operare! Şi atunci, poate fi gândit ca un substitut sau ca o variantă alternativă pentru binecunoscutul manual? Deocamdată, mă-ndoiesc. Nu mai vorbesc de faptul că nu toţi elevii au posibilitatea accesării unor fişiere la nivelul unor calculatoare şi monitoare aferente (că nu îşi permit, din punct de vedere financiar, dotările corespunzătoare). Din datele cunoscute de noi, doar două treimi din elevii noştri dispun de logistica aferentă. Şi, din cauza acestui fapt, ideea ar trebui respinsă? Nicidecum! E nevoie, însă, să pregătim terenul pentru mai târziu!

Manualul livrat pe stick nu va înlocui prea devreme sau total manualul clasic

Trebuie reţinut faptul că manualul nu-i numai un depozitar de informaţii, ci şi un instrument de învăţare. Prin felul cum este conceput, el devine o unealtă intelectuală, o ocazie de forjare ideatică, de incitare a subiectivităţii sub toate aspectele. El nu e un simplu „simulator“ intelectual, e un laborator real, în care ideile (date de alţii) devin, prin intervenţii personale, ale tale. Una e să înveţi condusul unui autoturism în sala de simulatoare, alta e să-l deprinzi în traficul real.

Suporturile curriculare pot fi, desigur, extinse şi multiplicate. În funcţie de vârsta psihogenetică, de virtuţile tehnicului, de evoluţiile mentale sau „trendurile“ culturale pot fi introduse progresiv şi surse completive sau complementare de studiu, inclusiv în format digital. Complementaritatea nu-i totuna cu alternativitatea. Complementaritatea presupune o utilizare de tip şi-şi (utilizăm şi cunoştinţele din manual, şi pe cele luate de pe internet); alternativitatea înseamnă o uzanţă exclusivă, de tip sau-sau (învăţăm fie numai după manual, fie numai după ceea ce descoperim pe internet). În fapt, şi astăzi, profesorul care se respectă va recomanda elevului o serie de suplimente de învăţare, atât tradiţionale, cât, mai ales, localizabile în universul digital.

Credem însă că manualul livrat pe stick nu va înlocui prea devreme sau total manualul clasic, atât din raţiuni practice cât şi didactice. Nu văd cum elevul de clasa I ar putea deprinde primii paşi într-ale cititului şi scrisului cu ajutorul unui Abecedar digital (şi, eventual, fără acel caiet special în care se vor exersa primele litere). Nici măcar la clasele mai mari - şi nici în legătură cu învăţatul socotitului. Avansăm ipoteza de lucru că în orice ucenicie travaliul cultural trebuie să refacă unele dintre gesticulaţiile de bază, fundamentale, ancestrale. Nu poţi deveni inginer constructor, dacă nu ştii să aşezi cum trebuie câteva cărămizi - în mod real, şi nu pe monitorul unui calculator. Nu poţi deveni mare informatician, dacă nu deprinzi calculele simple, de adunare, scădere, înmulţire, împărţire - pe hârtie, în minte şi, desigur, …pe ecranul ordinatorului.

Elevul are nevoie de o relaţionare concretă, cu un material cât mai concret

Cel puţin pentru învăţământul primar şi gimnazial, credem că raportarea la manualul tradiţional va rămâne, pentru o vreme, o necesitate antropologică, psihologică şi culturală.

Pe măsură ce ne asigurăm că educatul a dobândit oarece autonomie în învăţare, îi putem recomanda (sau îl putem chiar obliga!) să recurgă şi la alte suporturi de învăţare, bineînţeles digitale, mai evanescente, mai sofisticate, mai eliptice din punct de vedere metodic.

Că profesorul, în predare, se poate sprijini şi pe instrumentele digitale, chiar din primele clase, este lucru adevărat (vezi beneficiile platformei AEL - Advanced eLearning), pusă la dispoziţie de ministerul de resort). Dar asta este cu totul altceva. Elevul, în studiul individual, are nevoie în fazele de început ale învăţării de o relaţionare concretă, reiterabilă, după pofta inimii, cu un material identificabil şi cât mai concret.

Aşadar, manuale pe stick? De acord, dar după ce învăţăceii ştiu ce-i cu manualele clasice, au trecut printr-o fază „cărturărească“ şi s-au folosit suficient de ele. Şi chiar le mai folosesc, şi pe mai departe, din când în când, pentru că ceea ce lipseşte manualului pe stick (şi

s-ar putea să-i lipsească câte ceva!) le aflăm doar în manualul cel demult ştiut…