Marginalii la o întâlnire după 30 de ani

Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț era înainte de 1989 sin­gura şcoală de teo­­logie pe care o avea Moldova. Se întâlneau acolo candidați din șase județe, care compuneau atunci cele două eparhii ale ți­nu­tului Sfântului Voievod Ștefan, Arhiepiscopia Iașilor și Episcopia Romanului și Hușilor. Aceste centre eparhiale susțineau seminarul pentru ca tinerii absolvenți să fie bine pregătiți, spre a sluji în parohiile numeroase ale acestei zone, multe dintre ele fiind vacante în anii aceia.

Am revenit la Mănăstirea Neamț mai rar în ultima vreme. Timpul nu mai are răbdare cu noi, dar sunt amintiri pe care nimeni nu le poate răpi din inimă.

La împlinirea a 30 de ani de la absolvirea școlii, nu se poate să absentezi de la Mănăstirea Neamț pentru a-ți aduce aminte de anii în care ai petrecut învățând din tainele teologiei și cunoscând drumurile Bisericii la vârsta tinereților.

În ziua de 9 mai 2019 am poposit la Mănăstirea Neamț şi am făcut o metanie în biserica mare închinată Mântuitorului Hristos, Înălțat întru Slavă, ctitorită de Marele Domn al Moldovei, cel iubitor de locașuri sfinte și apărător al creștinătății, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Păşind în această biserică, simţi că cerul se coboară pe pământ. Domnitorul însuşi, după ce acest edificiu a fost construit, a mărturisit că este cea mai frumoasă dintre ctitoriile pe care le-a înălțat în glorioasa și lunga sa domnie.

La momentul sosirii în bătrâna Lavră era tocmai vremea Vecerniei, monahii nemțeni aflându-se în fața icoanei Maicii Domnului, aurită de lumina cea blândă a lumânării de ceară curată. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, zugrăvită în icoana venită din vechiul Bizanț și dăruită domnitorului Alexandru cel Bun, primea cuvintele de laudă nepătată, nestricată, fără de prihană, precum și celelalte rugăciuni rămase de la părinții care le-au întocmit de demult.

M-am bucurat să-i reîntâlnesc pe unii dintre monahii Lavrei. Pe alții i-am regăsit tăcuți, alături de mănăstire, în cimitir.

Aproape de pârâul Magher­nița și de Nemțișor, mănăstirea își lucrează de peste 600 de ani istoria frumoasă și zbuciumată, cu nenumărați monahi iubitori de Dumnezeu, despre care părintele Cleopa spunea că nici o mănăstire n-a avut atâția cum a avut Neamțu în istoria ei și de aceea Domnul Moldovei Ștefan cel Mare și Sfânt a închinat biserica sa Mântuitorului Hristos Cel înălțat întru slavă, rugându-L, după cum este consemnat în pisania așezată la intrarea în biserică, îsă ne acopere cu mila Sa de acum și până în veac”. Cum aș putea uita hramurile Mănăstirii Neamț, la care am cântat ani la rând, împreună cu ceilalți seminariști, atât la priveghere, cât și la slujba Aghesmei și a Sfintei Liturghii. Mulți credin­cioși veneau de departe pentru a participa la aceste sfinte slujbe, dar și pentru a asculta corul seminarului.

Așa s-a întâmplat mereu, încă din vremea Sfântului Ștefan cel Mare, când toate satele dimprejur se adunau să-l vadă pe Domnul Moldovei, care, deşi se arăta rar în mijlocul mulțimilor, la Neamț putea fi întâlnit îngenunchind pentru a cere ajutor de la Cel de Sus să-și apere ţara.

Cu puține zile înainte de hramul Neamțului am făcut așadar un pelerinaj în Biserica Înălțării Domnului, pentru a continua vechea tradiție a celor care veneau pe jos de departe spre a se împărtăși de binecuvântarea Domnului din vremea Înălțării Sale la cer.

Aproape de Mănăstirea Neamț s-a ridicat, prin darul lui Dumnezeu, în ultimul pătrar de veac, o preafrumoasă biserică, cuviincios împodobită și închinată unuia dintre călugării mari ai Lavrei Neamțului, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Hozevitul sau Noul Hozevit, așa cum a fost numit recent.

De multe ori, nici parohiile mari de la orașe și sate nu pot construi un astfel de locaş. S-a ostenit mult întru aceasta părintele Ioan Mihoc, care a avut vreme îndelungată biserica seminarului ca singură parohie, slujind doar aici înainte de a se transfera la Vânători și apoi în orașul Târgu Neamț.

E drept, lucrarea aceasta s-a făcut împreună cu alți oameni iubitori de Dumnezeu, întru aceștia aflându-se și părintele Vasile Ignătescu cu preoteasa lui, Georgeta, care au trăit ani mulți în Statele Unite ale Americii și au dăruit toată agoniseala lor pentru înălțarea sfântului locaș.

Am slujit aici Sfânta Liturghie, mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru toate pe care ni le-a dăruit în acești 30 de ani, în care de mare ajutor ne-au fost învă­țăturile primite în perioada petrecută la Mănăstirea Neamț, între anii 1984 şi 1989.

În soborul liturghisitor s-au aflat și cinci dintre cei nouă profesori pe care i-am avut la seminar: fostul director al școlii, părintele profesor Mihai Vizitiu, părintele Ioan Mihoc, și el director al școlii vreme îndelungată după 1990, părintele Teoctist Caia, care a fost pentru doi-trei ani director al seminarului, părintele prof. Gheorghe Onofrei și părintele prof. Constantin Vasilescu.

Ne-au împărtășit fiecare din gândurile și experiențele lor, cel dintâi vorbitor fiind părintele Mihai Vizitiu, în vremea aceea profesor de Noul Testament, în anii IV și V ai seminarului.

Era o perioadă foarte grea pentru învățământul teologic și mai ales pentru un seminar care nu era dorit de autoritățile comuniste potrivnice Bisericii, dar prin atenta conducere a școlii, cu intervențiile personale ale Mitropolitului Moldovei și ale Episcopului Romanului și Hușilor de atunci, școala de la Mănăstirea Neamț a mers mai departe.

O parte dintre profesorii prezenţi ne-au vorbit despre provocările acelei perioade, despre încercările prin care au trecut, multe dintre ele ascunse nouă în vremea respectivă, dar și despre bucuria realizărilor de atunci și până acum.

Am înțeles și am mărturisit din nou că zilele fug de multe ori pe neobservate, rămânând în urmă bucuriile şi tristeţile anilor petrecuţi în trecute vremi, când descopeream tainele credinţei şi căutam drumul pe care l-au străbătut Apostolii şi urmaşii lor.

Datorăm profesorilor noştri recunoştinţă veşnică. Ei ne-au cultivat în suflet dragostea de Dumnezeu, vorbindu-ne despre El într-o lume care se depărta tot mai mult de cuvintele Evangheliei. Voi păstra într-un loc al inimii chipul lor şi bruma de dragoste pe care au oferit-o discipolilor.

M-au ajutat mult profesorii de la seminar, despre care păstrez în sipetul cu amintiri cuvinte frumoase, idei, sfaturi şi mărturisiri de taină. Din zelul lor au preluat ucenicii, păstrând iubirea care niciodată nu piere…

E drept, fiecare avea măsura lui de cunoaştere, trăire şi făptuire. Dacă unii erau dăruiţi cu uimitor tact pedagogic, alţii erau drepţi, apreciind corect, fără să se uite la faţa oamenilor. Unii aspri, alţii mai îngăduitori, tumultuoşi sau irenici. Erau așadar daruri împletite într-o cunună care, pentru noi novicii, părea armonioasă.