Mari păstori de suflete care au slujit Mântuitorului pe pământul românesc (II)

Păstor de suflete și învăţător de seamă pe pământ românesc a fost și Patriarhul Nicodim (1939‑1948), care, într‑o perioadă în care Biserica devenise o miză pentru partidele politice din ţară şi mai ales pentru regimul comunist, a făcut mari eforturi pentru a o apăra de orice intruziune politică și de a fi o prezenţă constantă la cârma ei. A fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar Universitatea din Cernăuţi i‑a acordat titlul de doctor honoris causa. A tradus nenumărate scrieri şi comentarii teologice din limba lui Dostoievski și Tolstoi, scrieri care au intrat în patrimoniul cultural românesc.

Spirit cărturăresc în rândul marilor păstori de suflete este şi părintele duhovnic arhimandritul Ilie Cleopa, ucenic şi prieten pilduitor al părintelui Paisie de la Sihăstria Neamţului. Părintele Cleopa a fost un om al răbdării. Cu statornicia şi cu rugăciunea a reuşit să zidească multe suflete pentru Hristos şi a povăţuit ani de zile monahii din mănăstirile încredinţate lui. ,,Părintele Cleopa este un cioban vânjos, aspru, care a crescut în mănăstire şi a ajuns cea mai respectată figură a ascetismului şi a spiritualităţii ortodoxe. Cu o minte strălucită, o memorie fabuloasă, un suflet uriaş și cu un dar deosebit al vorbirii, acest cioban a devenit o sinteză vie a tuturor Sfinţilor Părinţi răsăriteni. Nu există un duhovnic mai deplin ca el. În simplitatea lui nu străluceşte decât harul Duhului Sfânt. Este uimitor!”, nota un luptător din închisorile comuniste în lucrarea Întoarcerea la Hristos. Puterea de sinteză şi simplitatea cu care explica probleme grele de teologie sau termeni consacraţi ai culturii teologice, care ar fi ridicat dificultăţi de înţelegere poate chiar şi teologilor, au fost poate cel mai mare dar pe care l‑a avut părintele Cleopa. Chiar şi cei mai simpli oameni, tineri sau bătrâni, puteau înţelege, fără dificultate, teme fundamentale ale teologiei în forma în care erau expuse de minunatul părinte Cleopa.

3. Apologeţii

În rândul marilor păstori de suflete români, alte caracteristici importante sunt apărarea credinţei şi mărturisirea, calităţi care au făcut ca Biserica să reziste peste timp, deşi provocările şi tensiunile la care a fost supusă nu au lipsit vreodată. Mari păstori de suflete, apărători ai credinţei şi mărturisitori au existat întotdeauna în Biserica Ortodoxă Română, şi am putea face o menţiune edificatoare prin pomenirea Sfinţilor Ierarhi Mărturisitori din Transilvania: Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Iosif Mărturisitorul. Secolul al XVII‑lea a însemnat pentru Transilvania o luptă intensă pentru păstrarea identităţii româneşti şi a spiritualităţii în faţa prozelitismului altor confesiuni.

Sunt puţine lucrări care să transmită date despre viaţa Sfântului Ierarh Ilie Iorest, Mitropolit al Transilvaniei între anii 1640 şi 1643. Născut în „ungurime”, Ilie a fost trimis la învăţătură în Ţara Moldovei, la Mănăstirea Putna. Mai târziu avea să devină egumenul Putnei, iar din această ascultare, Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, îl recomandă principelui Gheorghe Rakoczy pentru a fi ales mitropolit. Apologet convins şi mărturisitor, Ilie Iorest a fost o personalitate deosebită, deseori suferind prigoană din partea reformaţilor calvini.

Sfântul Iosif Mărturisitorul a fost Episcop al Maramureşului, un neobosit apărător al credinţei ortodoxe, îndemnându‑i pe oameni să păstreze învăţăturile Bisericii într‑o vreme în care presiunile pentru trecerea la calvinism erau tot mai apăsătoare. În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s‑a propus renunţarea la Ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale. A refuzat și, în cele din urmă, a fost arestat şi întemniţat. Va reveni în scaunul episcopal, dar, fiind slăbit de atâtea suferinţe, îşi dă viaţa în mâinile Domnului la scurtă vreme după aceea. A rămas în amintirea credincioşilor ca un mărturisitor al credinţei ortodoxe şi ca un apărător al drepturilor românilor maramureşeni în faţa autorităţilor străine asupritoare.

Păstor şi părinte duhovnicesc al românilor din Transilvania a fost şi Mitropolitul Sava Brancovici. A fost ales Mitropolit al Ardealului în anul 1656, în locul Sfântului Simeon Ştefan, alt luptător pentru păstrareaneîntinată a dreptei credinţe ortodoxe şi mare promotor al limbii şi culturii româneşti. Sfântul Ierarh Sava Brancovici s‑a dovedit un mare apărător al credinţei ortodoxe şi un devotat ierarh al Bisericii lui Hristos. Timp de 24 de ani cât a fost mitropolit, Sfântul Sava a mărturisit cu mult curaj dreapta credinţă, a combătut învăţăturile greşite calvineşti, a întărit unitatea românilor în jurul Bisericii Ortodoxe, a înălţat numeroase locaşuri prin sate şi oraşe, a rânduit peste tot preoţi devotaţi, i-a ocrotit pe ţăranii ardeleni, întărindu‑i în credinţă şi nădejde.

„Înţelept apărător al Ortodoxiei şi vrednic păstor al Bisericii neamului românesc” din Transilvania a fost şi Sfântul Ierarh Andrei Şaguna. Denumele acestui ierarh erudit şi mare patriot se leagă restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului şi dezvoltarea culturală şi socială a românilor ortodocşi din Ardeal. Pentru viaţa şi faptele sale poporul dreptcredincios l‑a cinstit ca sfânt, avându‑l ca ocrotitor chiar şi după moartea sa.

Patriarhul Miron Cristea a fost ales Mitropolit primat al României în anul 1919, fiind cea mai înaltă funcţie eclesiastică din acele vremuri. În anul 1925, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie, astfel că, la 4 februarie 1925, Miron Cristea devine primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În timpul arhipăstoririi sale s‑a realizat unificarea bisericească din noul stat român unitar. Tot vrednicul de pomenire Patriarh Miron a restaurat Catedrala Patriarhală provizorie şi Reşedinţa Patriarhală, a reuşit să înfiinţeze un Seminar Teologic în Câmpulung Muscel pentru orfanii de război şi Academia de Muzică religioasă din Bucureşti, a iniţiat construirea Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan, a fost regent şi prim‑ministru şi a luptat pentru românii de pretutindeni.

Patriarhul Justinian Marina, ales, la 24 mai 1948, Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a păstorit până la moarte, în 1977. În cei 29 de ani de patriarhat, cu toate greutățile acelui timp, au avut loc o seamă de evenimente şi schimbări care au ridicat mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în lumea creştină.

Sfântul Sinod a votat Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia având 5 mitropolii, cu 13 eparhii sufragane, la care se adaugă două eparhii româneşti în diasporă. În 1950, a hotărât – pentru prima oară – trecerea unor ierarhi, călugări şi credincioşi români în rândul sfinţilor şi generalizarea cultului unor sfinţi ale căror moaşte se găsesc în ţara noastră, iar canonizarea lor solemnă s‑a făcut în 1955. (Va urma)