„Măria Sa Teofil Vîlcu”

În 24 februarie 1989, Teofil Vîlcu, unul dintre acei actori statuari ai Teatrului Naţional din Iaşi, juca în `Sfânta Sfintelor”, titlul pentru scenă al piesei lui Ion Druţă „Tot ce avem mai sfânt”. Era vremea când Basarabia se întorsese cu sufletul acasă, în România cea încercănată şi împresurată de ceţurile suferinţei. Românii basarabeni, retreziţi la viaţă românească, cuprinşi de dogoarea spiritului naţional, ne aduceau speranţa. Sofia Vicoveanca şi „Lăutarii” aprinseseră focul ce mocnea în vetrele sufleteşti basarabene, focul mistuitor al izvoarelor originare. Teatrul Naţional din Iaşi era prezent, entuziasmând publicul, la Chişinău. Trăiam, mai ales la noi, în Moldova, o stare de înălţare naţională, cum poate cetatea Iaşilor nu mai cunoscuse din 1918, din acel an fast, când după un şir de tragedii ale războiului cel mare, ne fusese dăruită bucuria fără seamă a unirii cu Bucovina, Basarabia şi Transilvania. Acest simţământ plenar şi înnobilator pusese stăpânire şi pe fiinţa lui Teofil Vîlcu. Făptura lui ardea pentru această cauză. Şi cum să n-o fi făcut-o când în el răsunau credinţele, rostirile şi jurămintele lui Ştefan cel Mare, pe care-l transpusese pe scenă cu intensitatea comuniunii. Simţise, şi mărturisise auster, mai puternic decât oricând în prodigioasa lui carieră, că se reîncarnase, că era chiar Domnul Moldovei, cu vâltoarea de trăire, înfiorările şi mâniile sale proverbiale, cu bunătatea şi păcătoşenia, de asemenea notorii, cu lumina minţii şi scânteierea sufletului. Acest sentiment îl încercase atunci când crease monumental şi omenesc pe Ştefan cel Mare în serialul de televiziune „Muşatinii”, în regia Soranei Coroamă, cu cele patru episoade ale sale: „Cântecul fetelor”, „Topirea zăpezilor”, „Ştefan cel Mare a trăit, Bogdan începe”, „Apus de soare”. Fusese aşezat, nu puţin lucru, în succesiunea marilor interpreţi ai rolului, Constantin Nottara şi George Calboreanu. Se întâmplase la aproape 20 de ani de la debutul său ca student în anul al II-lea la Institutul de Teatru de la Cluj, unde-i avusese ca profesori pe Maria Cupcea şi Ştefan Braborescu. Probase între timp, din plin, pe scenele din Cluj şi Iaşi forţa de actor vulcanic şi interpretase cu strălucire şi personalitate roluri mari în spectacole memorabile: Satin din „Azilul de noapte” de Maxim Gorki, Agamemnon din „Hecuba” de Euripide, Esop din „Vulpea şi strugurii” de Figueiredo, Falstaff din „Nevestele vesele din Windsor” de Shakespeare, Galileo din „Viața lui Galilei“ de B. Brecht, John Proctor din „Vrăjitoarele din Salem” de A. Miller, Regele Henric al II-lea din „Becket” de J. Anouilh.

Aşadar, avusese norocul să-i dea viaţă pe scenă lui Ştefan cel Mare, păzitorul Moldovei întregi, cu cetăţile de pe Nistru şi de la gurile Dunării. Conştiinţa şi crezul său, ilustrat de acea replică gorkiană „Omul - ce mândru sună acest cuvânt”, ce-i era atât de dragă, l-au îndemnat să fie trup şi suflet în acele momente istorice de partea cauzei româneşti în Basarabia. Urma, din păcate, să plătească tributul cel greu. În 24 februarie 1989, în vreme ce se afla pe scenă în spectacolul „Sfânta Sfintelor”, a suferit un accident vascular cerebral. Treptat, treptat, după o operaţie grea, a început să-şi piardă vederea. Dar n-a părăsit scena. Fără lumina ochilor, însă cu ardenţa sufletului, a continuat să trăiască teatrul. Era atât de stăpân pe arta sa de actor, aşa de cutreierat până-n cea mai ascunsă fibră de duhul scenei, că a fost în stare să joace ca un legat la ochi două roluri grele, Aristofan din „Socrate“ de Dumitru Solomon şi Sorin din „Pescăruşul” de Cehov. A făcut-o cu siguranţa şi brianţa dintotdeauna. A fost măreţ, când se cerea, umil, dacă asta pretindea rolul, tumultuos sau tandru. Actor în toată puterea cuvântului. Plămădit nu numai să joace un anume rol, ci să se metamorfozeze într-un personaj. Rolurile de compoziţie, de respiraţie şi forţă, îi veneau mănuşă. Nu întâmplător Ion Omescu, partenerul său inegalabil din „Becket”, i se adresa cu „Măria Sa Teofil Vîlcu”.
A fost într-adevăr un voievod al scenei. Al celei ieşene mai cu seamă. Şi-a dobândit un loc proeminent în panteonul acesteia atât prin cele peste 100 de roluri interpretate, cât şi prin directoratul din anii 1972-1979. Şi azi, de-ar fi trăit, sunt sigur că ar fi urcat pe scenă. În maniera sa inconfundabilă. Voievodală. Nu concepea altfel existenţa. Din nefericire, a trecut peste un deceniu de la moartea din 1 octombrie 1993. În 30 decembrie 2016 se vor împlini 95 de ani de la naşterea sa la Hăneşti, Botoşani, într-o casă de preot. Un sălaş din care s-a ivit o personalitate emblematică a celui mai vechi teatru din România. Teofil Vîlcu a fost unul dintre voievozii acestuia.