Martori ai Luminii sau ce urmează după Înviere

Slujba Sfintei Învieri este cel mai înălţător moment din viaţa oricărui ortodox. Bisericile arhipline mustesc de harul care se revarsă din Mormântul Sfânt care astăzi se deschide lumii întregi. Singurul lucru trist este că începem slujbele cu o mulţime întreagă şi le terminăm cu o mână de credincioşi. Mulţi cred că dacă au luat Sfânta Lumină şi au ascultat Evanghelia şi-au îndeplinit din plin datoria de credincioşi şi se grăbesc înapoi, ratând întreaga bucurie liturgică a praznicului. Simpla observare a Învierii nu este de ajuns şi nu este un scop în sine, ci la fel de important este ceea ce vine după aceasta. Minunea Învierii lui Hristos este, sau ar trebui să fie, un eveniment schimbător de viaţă, ar trebui să fie scânteia care să aprindă întreaga noastră fiinţă, drojdia care să pornească dospirea cea nouă şi impulsul care să ne dea putere până la sfârşit pe drumul nevoios al mântuirii.

Dar cine mai crede astăzi în minuni? Cuvintele lui Avraam adresate bogatului milostiv din evanghelia săracului Lazăr sunt mai actuale astăzi ca niciodată. "Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi." (Lc 16:31) Nimic mai adevărat. Chiar şi după ce Hristos, Dumnezeu Însuşi, învie din morţi, tot mai avem nevoie de dovezi suplimentare. În ceea ce priveşte credinţa, toţi suferim, într-o măsură mai mare sau mai mică, de boala proverbialului "Toma necredinciosul". Dorim ca Dumnezeu să ni se arate, să ne demonstreze personal, fără tăgadă, că există şi că tot ce se spune despre El este adevărat. Cu toate acestea, în ciuda tuturor mărturiilor primite, ca nişte copii răi şi îndărătnici, ne încăpăţânăm să imaginăm noi şi noi explicaţii la fiecare dovadă pe care Dumnezeu ne-o aduce în faţă.

Dumnezeu nu este însă deloc zgârcit cu dovezile, ci ne învăluie în ceea ce Sfântul Apostol Pavel numeşte "un nor de mărturii" (Ev 12:1). Profeţii, apostolii, mucenicii, părinţii bisericeşti şi câţi alţii sunt martorii minunilor care s-au petrecut şi continuă să se petreacă în vieţile celor care-şi deschid inima cu credinţă. Prin ochii soborniceşti ai Bisericii ne împărtăşim şi noi de cele la care ei au fost martori oculari, participând direct la memoria colectivă a istoriei sfinte. Nu trebuie decât să deschidem sinaxarele. Vieţile Sfinţilor ni-L vor descoperi pe Dumnezeu la lucru pentru mântuirea noastră: vindecând bolnavii, schimbând păcătoşii în sfinţi, făcând dreptate celor nedreptăţiţi, dând speranţă celor deznădăjduiţi şi bucurie celor întristaţi. Nu putem ignora la nesfârşit aceste mărturii care atestă existenţa unui Dumnezeu atotputernic si iubitor de oameni. Trebuie să fim orbi ca să ignorăm ceea ce în fapt ar trebui să ne copleşească.

Vieţile Sfinţilor cuprind în ele adevăratul efect pe care Învierea ar trebui să-l aibă asupra tuturor şi pe care ei, sfinţii, şi l-au însuşit. Ei nu s-au limitat să observe ca nişte spectatori neîncrezători "scena" Învierii, ci au ales să-şi asume ei înşişi un rol în realitatea mântuirii. Fiecare dintre ei mărturiseşte cu convingere împreună cu Apostolul Pavel: "M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine." (Gal 2:20)

A fi martori ai Învierii lui Hristos înseamnă mai ales să încercăm să înnoim ceva în viaţa noastră, să ne scuturăm de cămaşa cea veche a păcatului care ne alungă din cămara împodobită a Mirelui şi să îmbrăcăm haina virtuţii care ne va deschide larg poarta către Împărăţie. Dacă nu-L cunoaştem pe Hristos, acum e momentul să ne prezentăm, dacă nu venim la biserică, acum trebuie să-i trecem pragul, dacă nu ne rugăm, acum trebuie să-i cerem să ne miluiască, dacă nu iubim, acum trebuie să-I cerem să reverse asupra noastră dragostea Sa de oameni.

Nu trebuie să lăsăm această oportunitate să ne scape printre degete de dragul raţionalităţii seculare care cere dovadă peste dovadă, niciodată de ajuns. Avem destule mărturii că Hristos ne iubeşte, am văzut deja prin Sfântul Apostol Toma urmele cuielor si rana Sa din coastă. Cât ne mai trebuie să ne dăm seama că El nu vrea decât să ne mântuiască, să ne ia cu El în sfintele lăcaşuri? Ce minune trebuie să mai împlinească pentru a ne hotărâm să-L urmăm? Hristos este aici, întinzându-ne o mână care ne poate ridica într-o clipă din iadul existenţei fără finalitate în care ne găsim împotmoliţi. Prindeţi-vă cu nădejde de această mână, ca să fiţi ridicaţi de la moarte la viaţă! Prindeţi-vă, şi Hristos vi Se va descoperi personal, topind toată îndoiala cu prezenţa Sa mult slăvită şi înlocuind-o cu o credinţă mântuitoare! Prindeţi-vă, şi fie ca ziua de azi să vă fie prima zi dintr-o nouă viaţă în Hristos!

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!