În timpurile în care trăim constatăm cu îngrijorare că mulţi oameni care se declară creştini au foarte puţine lucruri care să-i lege de creştinism. Ei au primit botezul în numele Persoanelor Preasfintei
28 Apr, 2024
Martorul decăderii
Nu-mi iese din minte jurnalul lui Toni Halter, scriitor elveţian de expresie romanşă, care toată viaţa a fost organist şi dirijor al corului bisericesc în capela oraşului Vella şi care, în volumul Jurnal ecleziastic<>/i, descrie frust declinul Bisericii Catolice. Paginile jurnalului au fost scrise între 1970 şi 1974, într-o perioadă când autorul prinsese obiceiul ca, după terminarea slujbei, să-şi pună pe hârtie impresiile. Autorul intuia că schimbările prin care trecea Elveţia erau ireversibile, iar singura reacţie de împotrivire la ce trăia era scrisul. De altminteri, a scris până în ultimele clipe ale vieţii şi, potrivit mărturiei soţiei sale, şi-a consemnat senin şi lucid momentele premergătoare agoniei. Epitaful de pe mormântul său sună grăitor: "Sunt mulţumit că sunt fiinţă umană şi fericit de a fi creştin." Jurnalul are două personaje principale: Elveţia şi Biserica. O Elveţie a cărei modernizare se răsfrânge direct asupra mentalităţii oamenilor, în timp ce liberalizarea, fenomen pătrunzând tenace într-o comunitate înainte conservatoare, are efectul unei metamorfoze: sub suflul secularizării, ritualurile îşi sleiesc taina, iar biserica încetează să mai fie axis mundi, vatra în jurul căreia gravitează starea de spirit a aşezării elveţiene.
Amărăciunea lui Toni Halter e calmă şi definitivă, ca cea încercată în faţa unei răsturnări implacabile: enoriaşii simt că nu se mai regăsesc în Tainele bisericii şi cu toate acestea le este jenă să-şi recunoască alienarea în faţa preotului. Şi cu cât ruptura creşte mai mult, cu atât li se înteţeşte dorinţa de a lăsa impresia că nu există nici o ruptură. Şi, cum credincioşii încep să se poarte după cum le dictează spiritul epocii, tocmai din el se va desprinde semnele declinului ecleziastic: prezenţa tot mai firavă a sătenilor la oficierea liturghiei, clătinarea rigidităţii moravurilor şi ştergerea treptată a autorităţii clericale. Totul tinde să semene cu o piesă convenţională la care oamenii iau parte cu sentimentul din ce în ce mai stânjenitor că sunt complicii unui simulacru. Până şi preotul se supune duhului schimbării. Nu se mai urcă la amvon spre a-şi ţine predica, ci, în semn de acceptare a ştergerii ierarhiei, le vorbeşte credincioşilor din faţa altarului, un altar ale cărui ritualuri nu-şi mai pot exercita puterea asupra nimănui. Spovedania se goleşte de prestigiul Tainei, iar confesionalul aduce treptat cu un ghişeu de descărcare a conştiinţei în faţa unui funcţionar ce nu poate înţelege dramele ce-i ajung la urechi. Indulgenţele se dau de complezenţă, iar penitenţele sunt asumate cu seninătatea celui care ştie că nu va muri sfâşiat de pe urma ei. Tradiţia se usucă şi ighemoniconul se goleşte într-o incintă bisericească a cărei pustietate nu e decît reflexul unei transformări exterioare. Biserica se schimbă fiindcă ţara se schimbă. Elveţia iese din stadiul bucolic al paradisului câmpenesc şi intră în zodia modernizării. Elveţia pastorală şi creştină îşi schimbă identitatea. Şoselele acoperă păşunile, pădurile se micşorează spre a face loc staţiunilor alpine, turismul prinde fiinţă şi liniile de teleferic brăzdează văile. Călătorii şi sihaştrii sunt înlocuiţi de schiori şi alpinişti, iar peisajul asprimii alpestre este îmblânzit de înlesnirile civilizaţiei. Moravurile se domesticesc la rândul lor şi puritanismul se stinge. Toni Halter are discreţia obosită a unei voci în surdină, scriind parcă în şoaptă. Gesturile preotului, numărul credincioşilor, poziţia altarului şi înălţimea amvonului, înfăţişate toate cu o lupă a blândeţii compătimitoare, sunt tot atâtea indicii ale unei căderi nedorite, dureroase şi totuşi cu neputinţă de ocolit. Toni Halter e intimul unei biserici căreia îi contemplă dispariţia, şi, citindu-i jurnalul, te rogi ca acelaşi lucru să nu se întâmple la ortodocşi.
