Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
05 Mai, 2024
Mărturii dintr-o corespondenţă inedită
Scrisorile, sofisticate ori simple, cum ar fi, nu au nevoie de multe comentarii. Autorii şi destinatarii, precum şi alţi eventuali cititori, înţeleg, dincolo de cuvinte, mesajul scrierii.
Printr-o întâmplare minunată pe care o aşez sub semnul bunelor rânduieli, am descoperit un adevărat tezaur de trăiri, bucurii, încercări şi lupte - toate aşezate în sute de pagini de corespondenţă atent caligrafiate de ieromonahul Antonie Plămădeală, viitorul mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, adresate prietenilor săi de suflet, preotul Petru şi preoteasa Angela Ciobanu din Slatina Fălticenilor, locul care l-a primit pentru câţiva ani pe monahul fugar, care purta în inimă gândurile curate ale ucenicului cu aspiraţii serioase într-o lume care nu-i era atunci favorabilă. Din aceste epistole mă opresc la două. Prima vorbeşte sadovenian despre o călătorie în ţinutul mirific al Deltei şi alta despre felul în care-şi ducea zilele în Bucureşti, el, monahul alungat din mănăstire, care-şi păstra frumuseţea reflecţiei printre greutăţile luptei cu viaţa. Dragii mei, Am vrut să vă scriu în fiecare zi dar credeţi-mă, pe acolo pe unde am hoinărit eu, lumea nu ştia de poştă. V-aş fi agăţat un răvaş de piciorul unui Cormoran sau al unei Egrete dar... nu le-am putut prinde. Am fost în Deltă. Cumva din întâmplare (Şi mulţumesc acestei întâmplări). Acum am poposit puţin la Babadag, un oraş în inima Dobrogei, cu case albe şi garduri de piatră, cu geamii şi turcoaice (urâte) şi cu un loc în care să te tot bălăceşti. Nu-i mai dai de capăt. (Tătăroaicele au însă ceva elegant în figură. O faţă lată, arămie, cu forme pline şi cu un nas cam ca al meu - cârn - şi cu nişte ochi abia întredeschişi, dar plini de focul stepei din care viaţa i-a izgonit aici). Am fost mai întâi la Mănăstirea Cucoş, apoi la Mănăstirea Celic - Dere (tot în Dobrogea) şi de acolo mi s-a revelat Delta. Era la un pas. Aş fi fost un criminal s-o ocolesc. Delta - fată frumoasă, plină de taine, plină de un farmec fără rimel, fără rouge şi fără ojă. Până la Isaccea (port - de fapt un sătuleţ) am mers cu vaporul sub un soare dogoritor, insistent, indiscret, un soare care mi-a maltratat mâinile, gâtul şi tot ce mai era descoperit. De la Isaccea am mers cu o maşină până la Tulcea, port frumos, oraş frumos dominat de geamie (cartea de vizită a Dobrogei) şi colorat, probabil ca toate oraşele dobrogene în alb, alb imaculat. Am rămas în Tulcea doar o noapte. A doua zi, dimineaţa la cinci (ce performanţă pentru mine!), m-am îmbarcat pe un vaporaş pescăresc - Mahmudia - şi am pornit pe Dunăre în jos, legănându-mi visele, proiectele, incertitudinile, uitându-le puţin ca să mă pot bucura de această mare noutate care era pentru mine apa. Vaporul taie apa ca un plug şi în jur valurile i se închină ca unui stăpân - poate ca unui stăpân nepoftit. Motoarele impietează liniştea apei, contrastează barbar cu clipocitul ei dulce, cald, îi tulbură poveştile pe care şi le spune în fapt de seară ca să adoarmă puţin înainte de întâlnirea cu iubita - Marea! Am lăsat în stânga Sulina şi Chilia şi am mers pe braţul Sf. Gheorghe. Apoi am părăsit braţul şi am mers pe canalele Deltei. Adevărata minune a Deltei sunt canalele. Taie Delta în lung şi în lat, legănând anemice existenţe omeneşti risipite până şi în această împărăţie a Stufului. Cât vezi cu ochii stuf. Pe marginea canalelor stuf uscat aşezat în piramide care seamănă de departe cu nişte iurte mongole sau cu nişte balerine în toiul vârtejului. Ai senzaţia că în sfârşit vei întâlni oameni. Dar când ajungi în dreptul lor vezi doar stuful. Pe deasupra stufului, păsări. Ce fel de păsări? Mi-ar trebui un manual de zoologie ca să le identific întâi. Pe tot întinsul doar noi vibrăm omeneşte. Noi şi vaporul. Omul şi civilizaţia în această natură fără om, primitivă, castă, pură. În sfârşit, iată câteva bărci cu pescari! Bărci cu lopeţi şi bărci cu pânze. E semn că ne apropiem de o cherhana (punct de colectare şi selectare a peştelui). Într-adevăr, în scurt timp acostăm lângă un parapet improvizat. Lipoveni bărboşi - pescari - stau gata să ne încarce cu peşte. Dar nu înainte de a ne servi cu un borş de peşte de toate felurile, pregătit sub ochii noştri. Şi apoi iarăşi Deltă. Înaintăm printre stuful tivit pe margine cu nuferi albi şi galbeni (N-am văzut nuferi roşii. Sunt foarte rari). Am ajuns la Caraorman - altă cherhana. Şi în sfârşit iată un sat în depărtare. Un sat în Deltă, sat de pescari. Îl voi vizita la întoarcere. Acum mai departe. Iată vom traversa un lac - Puiul - apoi altul - Roşu - apoi altul - Roşuleţ - lacuri mari, curate, peste care se zbenguesc pescăruşii, şi din care din când în când sar să înghită aer peşti imenşi. Stuful dimprejurul lacurilor pare a fi uscatul, dar e înşelăciune. Peste tot e apă. Şi acum am ajuns la capătul pământului. Ne-am înfundat în fundul unui golfuleţ - Cherhanaua Roşuleţ. La coborârea din vapor din imprudenţă ne scufundăm cu barcă cu tot, îmbrăcaţi, în golf. Veselie. Râs. Ne vom usca. Aici e soare berechet. Înserează acum. Am călătorit o zi întreagă. Şi acum noutatea ceva mai puţin plăcută a Deltei: ţânţarii. În cinci minute - seara - tot corpul devine o bubă roşie, o umflătură tare, dezagreabilă. Trebuie să intri imediat în casă sau sub un baldachin de pânză (pat pescăresc). Într-o jumătate de oră umflăturile pier. Mai ales dacă le tratezi cu amoniac (Trebuie să-i suporţi mirosul îngrozitor, lacrimogen). Am stat la Roşuleţ câteva zile. Marea era la numai un kilometru. Şi apoi cu un alt vaporaş înapoi la Caraorman. M-am oprit acolo, fiindcă satul e renumit: e aşezat pe nisip, iar jur împrejur sunt dune imense mişcătoare, de nisip. Am vrut să le văd. Şi le-am văzut. A doua zi, cu alt vapor, am revenit la Tulcea după un mers de o noapte cu vaporul, de data aceasta pe alte canale, şi nu pe braţul Sf. Gheorghe ci pe Sulina. De la Tulcea, cu o maşină, am venit la Babadag de unde vă scriu acum. Sunt evident cu un prieten din partea locului. Şi acum altceva: N-am făcut nimic cu Bucureştii aşa că ne vom vedea la Fălticeni în septembrie! Trist dar adevărat. Până atunci vă doresc sănătate multă şi un milion de bucurii. Eu mi le-am oferit acum, aşa că sunt pregătit pentru un lung calvar. Acesta este dealtfel sensul hoinărelii mele. Al vostru cu toată dragostea şi preţuirea, Leonida (Scrisoarea din 10 august 1959 aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei) Dragii mei, Sunt un leneş fără pereche, şi, deşi sunt convins că aşteptaţi în fiecare zi răspunsul meu, - "nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac!". Mâinile mele se dezobişnuiesc a mai întrebuinţa stiloul de când li se dat ciocanul. Vin acasă obosit şi îmi făgăduiesc că de îndată ce voi fi odihnit voi trece la birou. Se întâmplă însă că tocmai când îmi trece oboseala, trebuie să mă întorc la fabrică. Simplă întâmplare, nu? Dar se cam repetă! Luni 18 l-am întâmpinat pe Hruşciov. Fabrica noastră a fost aşezată lângă Arcul de Triumf. L-am văzut de aproape, într-o maşină deschisă. E om ca toţi oamenii şi parcă mai mărunt decât mi-l închipuisem. Grav, serios, sobru, cu pălărie albă şi cu nas mare. Ei, nu-i chiar aşa, o nimica toată pe stăpânul lumii! Stăpânul nr. 1, în orice caz. Aşa că nu-mi luaţi în nume de rău că mă laud cu asemenea lucruri. În aceeaşi zi l-am mai văzut odată, în dreptul cinematografului Republica (vechiul Scala). Ştiţi ce m-a mirat mai mult? Că toată lumea s-a strâns pe moment de-a lungul bulevardului Magheru şi a aplaudat trecerea lui cu entuziasm adevărat. El saluta mereu cu mâna prin geamul deschis al maşinii. (Era acum în maşină închisă că de, are de unde alege.) La întâmpinare erau grupuri aduse care trebuiau să manifesteze, dar aici am văzut o manifestaţie spontană. Interesant. Nu? Aici s-a măsurat simpatia de care se bucură în realitate. Sau, poate, s-a aplaudat aşa ca la orice om mare? A doua zi (ieri) l-am văzut din nou pe Şoseaua Ştefan cel Mare. Aceeaşi manifestaţie spontană. Lumea se înghesuia până în maşini şi aplauda. * (Notă ulterioară - 21-VI -1962) Am citit azi în ziare discursul lui Hruşciov de la Atelierele Griviţa. Ca de obicei, interesant şi plin de humor. Dar nu asta vreau să spun, ci faptul că şi el remarcă entuziasmul real. Spune cam aşa: "imperialiştii zic că ce mare lucru e să scoţi lumea în stradă şi s-o pui să strige "ura". E adevărat, dar poţi s-o pui să şi râdă? Râsul e spontan, e veselie, e dragoste". Şi... cam are dreptate. Moşulică s-a făcut şi simpatic! Oh, ruşii ăştia cu destinul lor mesianic, odinioară..., acum social, dar în orice caz pe muchie, la limită. Sunt toţi nişte dostoievskieni! Nu ştiu dacă voi citiţi Contemporanul. În două numere până acum, Nichifor Crainic, eliberat din închisoare, a publicat câte trei coloane. Face o straşnică mea culpa şi s-a apucat să scrie de portrete intitulate "Trădători şi renegaţi". Am citit un portret al lui Emil Cioran, filosof existenţialist emigrat la Paris. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că voi mai ajunge să citesc în presă numele lui Crainic sub un articol. Nu mai e nici o îndoială; trăim vremuri excepţionale. Totul e posibil. Nu m-aş mira dacă Dumnezeu însuşi s-ar apuca să-şi facă autocritica într-o zi! E o înghesuială de naşteri din nou! Aşa că e explicabil de ce moaşele nu mai prididesc (asta apropos de mine). * Eu, tot muncitor. Mi se promite altceva, dar nu ştiu dacă nu mi se va cere să plătesc cu bani peşin şi nu cu vagi aluzii, ca până acum, despre anti-obscurantism, anti-misticism etc. ceea ce de fapt făceam şi ca teolog. Asta mă cam sperie şi în sinea mea, parcă aş dori să rămân mai bine muncitor. Deşi, ştiu că viitorul e al îndrăzneţilor şi că dreptatea e cu dânşii. (vag, nu?) Îmi fac atâtea probleme! De aceea nu mă grăbesc. Maricica a trecut la mare şi înapoi. O mulatră frumoasă, aşa s-a întors. Şi tot singură şi cuminte. Fără nici "unul". Am fost pe la Mura, am băut bere într-o grădină şi... gata. A fost şi Pavel odată prin Bucureşti, dar nu m-a găsit. Eram la fabrică. A fost şi la fabrică dar n-a ştiut să mă caute şi nu m-a găsit pentru că eram prea aproape, lângă poartă chiar. Cam astea-s noutăţile, vremea s-a încălzit, în sfârşit. Din când în când plouă frumos. Eu continui să mă plictisesc mai mult decât la Slatina. Groaznic. Nu mă mai distrează nici filmele, nici teatrele, nici oamenii. Uneori aş vrea să mor mai repede. Zău, credeţi-mă, deşi a muri cu numai de mine ştiute nostalgii, spune undeva Proust, salvează destinele care nu se mai pot împlini. Mă întreb totuşi de ce nu sunt mulţumit, de ce nu mă mulţumesc cu puţin, cu un destin modest, cu slujba şi cu banii mei puţini, cu prieteni (tot puţini) şi cu oraşul... Nu ştiu. Îmi pare că trebuie să doresc ceva mai mult. Nu înţeleg vieţile fără un ideal mai mare decât acelea care se pot împlini prea uşor, şi-s prea asemenea cu altele, cu toate celelalte. Mi se pare că e stupid să trăieşti aşa de azi pe mâine, fără un ţel care să-ţi absoarbă energia şi speranţa, să-ţi facă interesant viitorul. Avem nevoie toţi de un idol căruia să ne dedicăm... Idolul meu e însă capricios şi de neajuns. Poate de asta sunt nemulţumit. Noroc că viaţa trece şi că mă apropii tot mai mult de limanul liniştii celei din urmă. Oh! Cât de ispititoare e pentru mine această linişte! Pasiunea inexistenţei! Să scap odată de atâţia duşmani, care nici măcar nu sunt duşmanii mei, fiindcă mă duşmănesc fără să mă cunoască şi nu-i pot urî cu toate că îmi fac rău. Şi să scap în primul rând de mine însumi, de acest călău rafinat, nesătul şi veşnic treaz, prezent, subtil, maliţios, batjocoritor, nemulţumit. M-am săturat să slugăresc un asemenea specimen. Sper că voi mai primi o scrisoare de la voi înainte de a porni în concediu (voi, că eu până în nov. sunt prizonierul oraşului). E de prisos să vă spun că în Bucureşti vă aşteaptă mia de lei, pusă deoparte pentru acest concediu, după cum a fost vorba. * S-a întors amicul de la Văcăreşti. Slab, distrus şi ceva mai nebun de cum a intrat. Visează cai morţi... I-au luat locuinţa... Am început să-i dau bani ptr. costum, aşa că iar am intrat într-o perioadă de foame, planificată. O masă pe zi, şi în rest o franzelă împărţită la două mese, cu apă fără restricţii! * Şi-acum, mă culc. Abia am venit de la serviciu şi-s obosit. Am fost de noapte. Am citit un roman poliţist acolo. Citesc mereu cât îmi merge maşina bine. * De Sân Petru, felicitări şi doriri de sănătate "marelui pescar" pe apa Suhăi. Aş vrea să nu uit să-l felicit şi pe Pavel. Al vostru, Leonid (Scrisoarea din 20-21 iunie 1962 aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei).
