Mărturisind şi slujind pe Domnul în inima cetăţii, aidoma femeilor mironosiţe

Cu puțin timp înainte de evenimentele din decembrie 1989 am vizitat biserica de la Stavropoleos, fostă mănăstire, cunoscută în București, în țară și în lume prin frumusețea liniilor arhitecturale, un chivot plăsmuit parcă de mâinile îngerilor, așa încât totul pare desăvârșit: picturi, coloane, turlă, ferestre, ancadramente, care vorbesc de simetrie, de simțul măsurii, smerenie și demnitate deopotrivă.

Amplasat în Centrul vechi al Capitalei, cu multe biserici alături și sumedenie de clădiri mai vechi ori mai noi, locașul de cult păstrează neștirbit misterul trecutului, așa încât istoria pare a fi la ea acasă în preajma bisericuței înălțate „în pământ străin” de luminatul arhimandrit Ioanichie, originar din Epir, Grecia.

La puțini ani după ctitorirea bisericii, Patriarhul Constantinopolului l-a hirotonit pe Ioanichie arhiereu al Stavropolei, mitropolie confruntată cu mari dificultăți, lipsită nu doar de titular, dar și de „bunurile de odinioară”. Istoriile amintesc în treacăt cât de greu a cumpărat Ioanichie suprafața de loc pentru zidirea bisericuței. Abia după isprăvirea construcției a mai obținut câțiva stânjeni, pentru a se putea „mișca” printre hanuri (erau în preajmă hanul ridicat de Ioanichie și acela al lui Matei postelnicul).

Îngrămădită între case de oaspeți și ulițe umblate ale Bucureștilor, biserica ctitorită de Ioanichie din Epir, deși nu s-a bucurat de faima unor cunoscute zidiri voievodale, a avut dintru început, dar are şi acum, o tainică frumusețe care se descoperă oamenilor sensibili întru ale duhului.

Între starea bisericii pe care am văzut-o acum aproape 30 de ani și cea de acum nu există termeni de comparație. Locașul pe care îl vedem în prezent nu are nimic nepotrivit sau respingător. Deși mai curând strâmt, acesta este o poartă spre veșnicie. „Posibilă și-n mic e măreția”, spunea poetul. O frumusețe care nu-i din lumea aceasta inundă spațiul, ceea ce te face să exclami „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut!”, după cuvântul psalmistului.

După trecerea mai multor ani, am pășit din nou pragul bisericii de la Stavropoleos. Era deja declarată mănăstire, așa cum a fost odinioară, până în vremea lui Cuza. La prima vizită am rămas fără cuvinte. Rafinamentul, eleganța, ținuta lucrurilor și a oamenilor erau cu adevărat ireproșabile. În locul picturilor înnegrite și deteriorate am găsit veșmântul restaurat și strălucirea blândă a icoanelorsub lumina lină a candelelor și a lumânărilor din ceară curată. Coloanele brâncovenești păreau isprăvite atunci. Meșterii restauratori au curățat cu grijă piatra și au pregătit-o să înfrunte alte sute de ani. Interiorul eclisiei m-a dus imediat cu gândul la bisericile și paraclisele athonite, unde modernitatea, cu toată cohorta ei, n-a putut pătrunde. Cântările psaltice, atent urmărite de credincioșii prezenți, împodobesc sfintele slujbe, care sunt săvârșite în spirit monahal, fără somptuozitatea și opulența bizantină, preferând-o pe aceea specifică anahoreților. Liniștea din biserică, rugăciunile, simplitatea veșmintelor și a odoarelor, firescul lucrurilor sunt, mărturisesc, paradigmatice. L-am întâlnit adeseori pe părintele Iustin, sufletul acestui loc începând cu anul 1991, alături de cuvioasele maici. După slujbă am trecut prin lapidariu în casa monahală, restaurată în ultimii ani, unde se află o valoroasă bibliotecă, muzeul, trapeza și chiliile. Fiecare lucru este așezat potrivit, la locul său. Icoane valoroase, orfevrărie, cărți și manuscrise, cele mai multe restaurate cu migală, chiar în mănăstire, de mâinile monahiilor. În trapeză vin aproape toți cei care au fost în biserică. Pentru fiecare s-a găsit „câte ceva”, după cel mai înalt protocol. Retrăiam vremurile apostolice, când, după slujbă, erau cu toții prezenți la agapă. Voci curate, acorduri de pian sau vioară, cuvinte înțelepte au bucurat inimile celor poftiți la ospățul credinței.

Am revenit la Stavropoleos de multe ori și am învățat mereu din cuvintele și faptele celor care ostenesc mult, din cântările psalților și atitudinea credincioșilor, din tainele locului și frumusețea restaurată a unui monument înviat. Întotdeauna am aflat ceva nou, ori am deslușit un alt înțeles, m-am bucurat văzând că există în mijlocul cetății, într-un oraș ce nu mai are liniște, monahi care doresc să trăiască veșnic și caută încă din lumea aceasta să dobândească Împărăția lui Dumnezeu.

Am întâlnit la Stavropoleos oameni ai cărții, teologi și mari psalți, profesori, savanți, demnitari, diplomați, artiști, oameni cu preocupări diferite, care sunt animați de același dor înalt și tot mai rar întâlnit în vremea noastră. Am aflat că au trecut în acești ani pe la ctitoria Mitropolitului Ioanichie patriarhi și ierarhi, regi și regine, șefi de stat și de guvern, ambasadori, personalități recunoscute ale lumii, călugări din multe țări, preoți și vizitatori numeroși.

Hramului istoric al mănăstirii, închinat Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, i s-a adăugat, în chip fericit, și cel al sfântului Iustin Martirul și Filosoful − recunoscându-se astfel dăruirea și grija îndelungată a părintelui protosinghel Iustin Marchiș pentru restaurarea întregului ansamblu, dar și prețuirea pentru iubitorii de înțelepciune, credincioși apropiați de locașul de închinare. Am remarcat atunci evlavia pe care comunitatea monastică de la Stavropoleos i-o arată Sfântului martir al primelor veacuri, fie prin scoaterea la lumină a scrierilor ce-i sunt dedicate, prin traducerea din limba greacă a slujbei sale și așezarea pe note psaltice a alcătuirilor liturgice, fie prin pictarea chipului său în icoana hramului, după tradiția specifică Ortodoxiei sau imprimarea unui CD cu slujba sfântului care a răsunat întâia oară sub bolțile bisericuței, la sărbătoarea din 1 iunie 2009.

Dar părintele Iustin Marchiș a mers mai departe. Dorea încă din ziua noului început să aibă în mănăstire un fragment din moaștele Mărturisitorului pentru adevăr. Într-o călătorie întreprinsă la Roma a descoperit în Biserica Immacolata Concezione racla cu moaștele Sfântului Iustin Martirul și Filosoful. În primul pelerinaj n-a îndrăznit să solicite fraților capucini un asemenea dar de mare preț. Când a revenit la Roma, înconjurat de membrii Grupului Stavropoleos, au cântat lângă cinstitele moaște troparul sfântului și fragmente din slujba acestuia. Întrucât călugării capucini s-au arătat binevoitori, au fost demarate demersurile pentru dobândirea unor părticele din sfintele moaște, dar n-a fost atunci voia Domnului și a sfântului.

Purtându-și pașii în ținuturile transilvane unde-și are obârșia, părintele Iustin a descoperit, într-o mănăstire din Apuseni, o părticică din moaștele protectorului său. Și acolo se întâmplase un fapt minunat. Prin intermediul unor tineri germani, străini la început de tainele credinței creștine, călugări benedictini din Mănăstirea Corvey (Germania) au adus în România prețioasa relicvă.

Rugăciunile comunității din centrul Bucureștilor n-au rămas în cele din urmă fără roade. Din îndepărtata Americă, sfântul a dat un semn, arătând dorința de a veni în România. S-a întâmplat odată cu vizita părintelui arhidiacon Gabriel C. Oprea, dirijorul Corului Stavropoleos, la Parohia „Cuvioasa Parascheva” din Boston. Împreună cu un preot român, ce-i fusese coleg de studii, a ajuns la mănăstirea ortodoxă grecească „Schimbarea la Față” din Brooklyn, New York, SUA, unde starețul Pantelimon l-a invitat să se închine la moaștele Sfântului Iustin Martirul și Filosoful păstrate în Altarul bisericii. Ne închipuim ce surpriză pentru pelerinul român și, totodată, ce bucurie pentru amfitrionul grec când a aflat că oaspetele său venea de la singura mănăstire din România așezată sub protecția Sfântului Iustin. Fără rugăminți stăruitoare, cuviosul stareț Pantelimon a trimis fraților săi întru credință din București un fragment din moaștele sfântului. Pentru autentificarea lor, dar și ca semn al comuniunii, starețul a transmis și o preafrumoasă epistolă în care sunt consemnate date despre sfintele moaște și modul în care au ajuns în mănăstirea lor.

După lectura întregii scrisori am rămas copleșit de smerenia și bunătatea acestui avvă care știa destul de multe despre noi și care participase la scoaterea din peșteră a moaștelor Cuviosului Ioan Iacob Românul în ­pustiul Hozeva din Țara Sfântă: „(...) sunt un om bătrân, de șaptezeci și cinci de ani, sunt monah de peste cincizeci de ani. Sunt grec de origine, născut în Statele Unite, însă am fost tuns în monahism la Sfântul Munte Athos. Îmi amintesc cu drag de cei câțiva monahi români de la Schitul Prodromu și de la alte chilii românești, în anii 50 ai secolului trecut. Toți erau monahi buni, nevoitori și asceți, și toți erau plini de zel. De asemenea, l-am cunoscut pe părintele Ioan Românul de la Hozeva, când am trăit pentru o vreme în Țara Sfântă, în 1958. Era un om minunat, un monah cum nu sunt mulți. Păcătosul de mine a fost cel care a deschis mormântul său împreună cu părintele Ioanichie, ucenicul său, în 1979, aproximativ nouăsprezece ani după adormirea sa, și am găsit sfintele sale moaște cu totul nestricate. De aceea am fost adânc mișcat când am auzit că aveți o biserică închinată Sfântului Iustin Martirul și Filosoful și că nu aveți moaște (...)”.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu și prin mijlocirea Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, moaștele sale au ajuns la Stavropoleos într-un moment parcă anume pregătit, binecuvântând mănăstirea, obștea și credincioșii pelerini care au ascultat, cu atenție și evlavie, istorisirea venirii lor în România la ceas de priveghere, la începutul lui cireșar 2010.

Într-o perioadă deloc ușoară, precum cea în care ne aflăm, comunitatea Stavropoleosului ne oferă ca model lucrarea de zidire duhovnicească și de ajutorare, în diverse forme, a aproapelui.

Loc de rugăciune și comuniune întru Hristos, Domnul vieții veșnice, Mănăstirea Stavropoleos scrie în prezent, poate, cea mai frumoasă pagină din întreaga ei istorie. Și sunt sigur că întâiul ctitor al sfântului locaș se bucură întru Împărăția lui Dumnezeu pentru toate cele ce s-au săvârșit aici.