Masca de sub piele

Nu întotdeauna avem forţa de a ne lăsa transformaţi de propria viaţă. Atunci când imperative adânci, mult timp expediate în zona de Umbră a fiinţei, îşi cer totuşi drepturile şi ajung să-şi capete în sfârşit conţinutul şi forma, ne confruntăm cu o dilemă: a pretinde că nimic nu s-a schimbat şi că suntem tot cei dinainte sau a ne extinde câmpul conştiinţei integrând noi dimensiuni şi participând deplin la însuşi procesul devenirii noastre.

De multe ori alegerea e dramatică. Prima opţiune aduce după sine o disonanţă cognitivă cu atât mai pregnantă, cu cât ceea ce ţinem în întuneric ne e mai aproape de sâmburele tainic al vieţii. A doua opţiune obligă la un alt fel de coerenţă, care înfricoşează prin însuşi specificul său: schimbarea. Prima variantă oferă confortul certitudinii, drumurile sunt cunoscute, sunt drumuri pe care, de bine, de rău, ai mers şi ai supravieţuit cumva. Cea de-a doua sperie cu doza inepuizabilă de incertitudine căreia ai să-i faci faţă. În primul caz pui rapid o etichetă experienţei, ca să o poţi asimila comod vechilor scheme de funcţionare, în al doilea eşti nevoit să accepţi că experienţa e inepuizabilă şi să-ţi acomodezi vechile scheme la această exigenţă. Închidere versus deschidere, aşadar.

Alternativa refuzului de a alege ceva este cea mai păguboasă, fiindcă în materie de viaţă sufletească nu există stagnare fără regresie şi fixaţie, iar în perspectivă spirituală, a bate pasul pe loc e a cădea.

Totuşi, câteodată ne amăgim că am putea alege să nu alegem nimic, fără să recunoaştem că în acest fel rupem din noi înşine tot ce ne defineşte mai autentic şi expediem în secundar, în periferic, ceea ce ţine de însăşi posibilitatea noastră de a rămâne conectaţi cu singurul Centru adevărat, dătător de viaţă, şi de a-I permite să ne orienteze.

Când traversăm experienţa acestui refuz de a alege ceva, fiecare dintre variante ne seduce de fapt pe rând fără ca vreuna să ne câştige permanent, amăgindu-ne că viaţa ne e în altă parte. Beneficiul secundar al acestei tărăgănări e echilibrul fragil care mai ţine încă în picioare eşafodajul personalităţii, fie el cum o fi construit. De aceea a nu face un pas, în nici o direcţie, înseamnă de fapt a face un pas înapoi, spre acel stadiu al evoluţiei când schimbarea nu era manifestă, când imperativul era încă… mut. Când toate se mai ţineau încă. Teama de schimbare se amplifică până la spaima de necunoscut, un necunoscut care ameninţă cu o restructurare de anvergură a întregii vieţi, perspectivă bulversantă în raport cu securitatea vechilor automatisme. Ceea ce lipseşte e de fapt încrederea, tocmai ceea ce de altfel scriem pe toate gardurile că ne-ar caracteriza. Frica paralizează această încredere şi conservă tipare de reacţie care, cum spuneam, măcar au avut valoarea de a ne proteja viaţa.

Cu ce preţ, ne-am întreba. Eroismul de a spune nu destinului pe care totuşi tu ţi l-ai creat, dar care nu se potriveşte cu masca de sub piele, e o recompensă. Însă eroismul imobilităţii pare a veni mai degrabă din zona unei cenzuri interioare resimţite ca severă, drastică, gata de a pedepsi.

Nemişcarea gratifică nevoia de echilibru, dar limita acestui echilibru e dată de însăşi forţa sa. Una e echilibrul firesc, dinamic, şi alta e nefirescul încremenirii: a sta pe loc de dragul stabilităţii poate să-ţi aducă o oarece putere asupra spaţiului, lumea îţi rămâne la dispoziţie neizbutind să se aranjeze în vectori de atracţie sau respingere, dar îţi fură puterea asupra timpului, care de trecut trece şi fără mişcarea ta şi care face din tine statuia a ceea ce puteai fi. Reţinerea mişcării până la hieratism o fi făcând o figură bună pentru o lume pe care o vrei la picioare, dar a-ţi transforma zborul în statuia unei păsări a nemişcării e a te condamna la nefericire… spre satisfacţia acelei instanţe neîmblânzite care cere ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Jocul climax-anticlimax nu e creator decât natural, când e contrafăcut, distruge.