Măștile trecutului

În textul publicat - Vocația trecutului - am amintit despre dorința omului de a îngropa istorii întregi de­desubtul ignoranței sale fățișe. Însă marea dramă nu se oprește aici, ci de-abia începe, pentru că ignoranța omenească se naște și crește dintr-o mare ipocrizie, dintr-un refuz al persoanei de a asuma și transfigura ceea ce este. De aici rezultă mascarea trecutului, trecerea sa într-o perspectivă proprie, transformarea sa într-o interpretare personală, cât mai subiectivă și mai lipsită de adevăr. În majoritatea dictaturilor și regimurilor politice opresive, trecutul era pus în slujba unui adevăr care slujea conducerii. Orice ipoteză fantezistă, orice interpretare istorică absurdă erau transformate în realitate și promulgate în toate manualele atât timp cât slujeau interesului regimului. Între Irod din vremea Mântuitorului și Stalin din timpurile nu prea îndepărtate de noi nu a existat mare diferență în ceea ce privește colportarea istorică. În Libia secolului XX, de exemplu, copiii ajunseseră la un moment dat să studieze o singură carte, un manual „unic”: o lucrare scrisă de dictatorul de la vremea respectivă și care le ținea loc și de abecedar, și de manual de istorie, și de orice altă materie. Acolo se afla tot trecutul care conta. De restul era bine să nu te interesezi. Dar ce șochează astăzi este cât de mulți se simt îndreptățiți să ofere propriile lor reprezentări asupra trecutului și să le impună în detrimentul altora. Trecutul a devenit el însuși o mască, dincolo de care nimeni nu mai știe ce se ascunde și care este adevărul pe care istoria a încercat întotdeauna să ni-l relateze.

De exemplu, în puzderia de materiale de teologie istorică apărute în Occident, ajungi să te simți înstrăinat și singur. Istoria scrisă începe să înghită oamenii și evenimentele cu o pasiune diabolică, acoperindu-i de mii de documente, cifre, interpretări ale unor date până la oboseală psihologică masivă. Iar când s-a săturat de devorat toate detaliile, se reproduce în lucrări scrise la repezeală, dominate de un subiectivism care frizează nebunia și care nu mai ține cont de nimic. În loc să dea la o parte masca, fie mai adaugă una, fie o smulge pe cea prezentă cu tot cu chip.

Încă este greu de spus dacă oscilăm între a fi oameni fără trecut, lipsiți de istorie, sau oameni striviți sub povara istoriei. Filozoful spaniol Ortega y Gasset denumea prima categorie drept oameni-masă. Emil Cioran a vorbit adesea despre strivirea psihologică pe care o aduce o istorie prea îndelung cercetată. Prima categorie de persoane trăiește fără trecut, a doua trăiește captivă în trecut.

Și cum poți să dai la o parte măștile trecutului? Acceptând singurul lucru nou sub soare. Persoana lui Hristos - modelul suprem al fiecărei persoane umane. Este fascinant cum, în lumina Evangheliei, tot trecutul trăiește în prezent și tot prezentul respectă suficient de mult trecutul pentru a-i face loc. „N-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17). Prezentul plinește trecutul, iar trecutul se face cale către prezent. Nici unul nu simte nevoie să-l dea la o parte pe celălalt. Nici trecutul nu ucide prezentul, nici prezentul nu învăluie trecutul în propriul său interes. Pentru că doar asumându-mi propriul trecut voi avea un prezent și doar trăind în prezent voi învăța să valorific așa cum se cuvine trecutul.

Trăiesc între două lumi - cel ce am fost și cel ce sunt. Cel ce voi fi încă nu mi s-a descoperit, dar spre el mă îndrept. Și cum mă voi îndrepta spre cel ce voi fi, de nu știu cine am fost? Și cum voi fi cu adevărat, dacă nu știu cine sunt?

Doar smulgând măștile propriului trecut pot ajunge cu adevărat la cuvântul lui Dumnezeu, la a mă împlini în Dumnezeu și a auzi chemarea Lui: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșirea 3, 14). Pentru că omul care nu ascunde trecutul și trăiește prezentul în plenitudinea sa există cu adevărat.

Și nu are nevoie de mască pentru a avea un chip.