Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
23 Dec, 2024
“Matei, copil miner” - rătăcitorul din Vale
Nu avem prea multe istorii romanţate despre copii în filmul românesc actual. Sau s-ar putea spune că avem copii-adulţi care îşi trăiesc dramele pe pelicula color, dar rămân neîncadrabili într-o atmosferă pură. „Matei, copil miner”, un film regizat de Alexandra Gulea, pune în lumină încercările stângace de viaţă dintr-o zonă de ţară săracă, deşi vestită, din Valea Jiului, unde mineritul e o amintire, iar oamenii îşi trăiesc viaţa mai departe aşa cum au fost învăţaţi s-o facă de milenii prin agricultură.
Matei (Alexandru Czuli) reprezintă cazul copilului, atât de împărtăşit astăzi de presă, care trebuie să facă faţă plecării părinţilor în străinătate. Rămas singur cu bunicul său (Remus Mărginean), acesta înţelege să-şi asume toate consecinţele faptelor lui independente, fapte care de altfel nu pot fi controlate la şcoală sau acasă. Prima secvenţă puternică e aceea în care îşi pregăteşte fuga de acasă cu un coleg de clasă. Bolovanul protestului se rostogoleşte periculos atunci când înţeleg s-o pedepsească pe directoarea şcolii, mâzgălindu-i maşina cu vopsea. Scena ar părea desprinsă din zona comunistă dacă n-ar fi şi preotul de faţă când, în faţa careului de la şcoală, directoarea îi somează pe elevi să mărturisească fapta. Apoi spun toţi rugăciunea Tatăl nostru.
Matei e pârât şi urmează exmatricularea din şcoală. Cam dur, dar la obiect, cadrul cu directoarea neînduplecată merge pe mâna destinului acestor copii care nu sunt înţeleşi şi consiliaţi psihologic după trauma plecării (pierderii) părinţilor. Matei, sensibil şi introvertit, îşi mai găseşte alinarea cântând la chitară sau jucându-se prin casă cu bunicul lui. Navigarea pe internet şi joaca de-a pistolarii par lipsite de strălucire în peisajul rural, care pare complet părăsit, cu blocuri deprimante.
Matei fuge de acasă într-o noapte geroasă, de iarnă. Periplul lui prin pădure, pe şoselele ude, printre ruine şi tufişuri, denotă îndemnarea regizoarei de a scoate din poveste componenta emoţională. Băiatul nu plânge, nu ţipă, nu se smiorcăie – peisajul dur imprimă băiatului perspectiva îngrozitoare cu care trebuie să se înfrunte, şi o face tăcut şi hotărât ca un om mare pornit la drum.
Întâlneşte o stână şi poate mîngâierea unei vieţi trăite în armonie, dar nu este locul lui nici aici. Bucureştiul, ultima haltă prin care îşi trăieşte nopţile în scări de bloc, îi deschide cutia pandorei prin Muzeul Antipa, în care intră fraudulos. Întâmplarea l-a dus într-un loc care se întâlneşte cu o radiografie a lui sufletească şi poate locul care îi marchează pe viitor viaţa: exemplare moarte, dar frumoase, specii de gândaci şi de fluturi, schelete imense, sertare şi sertăraşe ale unei vieţi apuse. Cercetătorul (Cornel Scripcaru) are rostul de a înlesni noua pasiune a băiatului şi de a-l ajuta să ajungă acasă.
Problematica ridicată la fileu de Alexandra Gulea are izul unei provocări pe un „teren minat”. Alegerea băiatului de a rămâne în casa lui şi după ce bunicul moare, despărţirea afectivă de rude, plimbarea lui prin casa întunecată şi somnul cu mâinile pe piept (inspirat de bunic) marchează trecerea la o etapă nouă de viaţă. Ultimul cadru, primăvara, când îngrijeşte copacii din livadă, ar putea fi grăitor.
Rebel (dar având o cauză) e şi băiatul din filmul fraţilor Dardenne, „Băiatul cu bicicleta”, film în esenţă asemănător cu „Matei, copil miner”, dacă n-ar fi vorba de specificul românesc care le diferenţiază şi pe care Alexandra Gulea l-a surprins atât de bine în lungmetrajul ei de debut.
.jpg)
