Meditaţie asupra genezei

Există un loc unic în lume în care Dumnezeu ne vorbeşte folosind limbajul unei lumi moarte şi înnoite, unde peisaje apocaliptice întrec cu mult imaginaţia poeţilor expresionişti. Este vorba despre insula Lanzarote, care aparţine Spaniei, şi unde între anii 1730 şi 1736 vulcanii activi au erupt încontinuu, acoperind centrul şi sudul insulei cu lavă, distrugând douăsprezece sate şi terenurile fertile cultivate de fermieri.

Ajuns acolo, nu poţi să nu te gândeşti la vegetaţia noastră abundentă de acasă, şi cum cuvântul vieţii este rostit iar şi iar de Cel care face roditoare viaţa. Mai mult sau mai puţin înţeles, mai mult sau mai puţin auzit, cuvântul creator parcă este în Lanzarote în momentul creaţiei, răscumpărând un timp care încă nu a fost, oglindind în piatră gândul lumii care va să fie.

Zeci de kilometri de lavă divers colorată, în funcţie de compoziţia mineralelor, cratere, munţi vulcanici care păzesc o depărtare ce se pierde în apa albastră a Oceanului Atlantic. Acesta este Parcul Naţional Timanfaya, care se întinde pe un sfert din suprafaţa insulei, desigur punctul de atracţie pentru turiştii care pierd pentru moment reperele vieţii, cu privirile rătăcite în pustiu. Doar piatră. Întinderi nesfârşite de piatră, din care mâna unui sculptor este gata să creeze ceva. Autocarul abia trece printre pereţii verticali, ca printre porţi care ni se pot închide în urmă.

În nord, lava unui alt crater, Corona, a creat cavităţi subterane cu lacuri pe marginea cărora au crescut ulterior plante exotice. Palmieri şi cactuşi uriaşi prelungesc senzaţia de nemişcare a pietrei. Iar oamenii au amenajat o sală de concerte, în care serile pot fi petrecute romantic, ascultând muzica de pian, redând sensul iniţial-creator al sunetului. Formaţiunile despre care vorbesc poartă numele Jameos del aqua şi Cueva de los verdes, ultima măsurând doi kilometri lungime şi 30-40 m în înălţime.

Poate că toate acestea nu ar prezenta interes, dar mările de lavă nu au anulat sentimentul omului că demnitatea lui este de a fi o fiinţă menită să dăinuiască prin creaţie. Şi astfel poţi vedea viţa-de-vie, un important simbol creştin, cum creşte în ţinuturile neprielnice, apărată de vânturi prin ziduri de piatră, fiecare butuc de vie fiind separat de ocrotitorul zid prin mâna fermierului care priveghează cu dragoste asupra vieţii. Vinul dulce poate fi gustat în ţinutul numit La Geria. Via care produce rod de o calitate superioară creşte în adâncituri asemănătoare craterelor, adâncituri ce capturează umiditatea mării. Protecţia ingenioasă a plantelor, importanţa dată fiecăreia şi lupta pentru viaţă nu pot decât să te ridice cu gândul la slava pe care trebuie să o dăm Creatorului.

Artiştii de pe insulă pun foarte mare accent pe transmiterea sentimentului de linişte, sentimentul dat de întinderile nesfârşite de piatră, şi a ideii de creaţie. Muzeul de Artă Contemporană din Arrecife, oraşul cel mai important de pe insulă, are o colecţie de tablouri în care apare adesea femeia, ca imagine a continuării vieţii, a unui nou început. De asemenea, muzica preia o tematică a meditaţiei asupra genezei, însoţită de o sobrietate inspirată de lavă.

Lanzarote, insula păcii, a liniştii şi a frumuseţii sălbatice, te poate urca cu gândul către o lume care poate fi plămădită acum, o lume care să poarte pecetea divină. O lagună verde-smarald, separată de mare printr-o limbă de nisip şi apărată de stânci vulcanice contrastează cu verdele mării. Este un alt punct de atracţie, din sud-vestul insulei, numit El Golfo.

Toate clădirile din insulă sunt albe şi nu foarte înalte, şi nu trădează trecerea timpului. Nimic spectaculos, nimic monumental, nimic care să se ia la întrecere cu celelalte insule din arhipelag pentru a atrage turişti. Totul pare îngropat în linişte, marea e calmă şi ea, doar o briză adie şi mângâie frunţile munţilor de piatră, parcă promiţând o viaţă nouă, un nou început. O speranţă la fel de reală, la fel de verde, ca laguna din El Golfo.