Meditaţie la Sfintele şi Mântuitoarele Pătimiri ale Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Vremea Postului Ma­re este cunoscută în vorbirile duhovniceşti cu denumirea de urcuş spre Înviere şi este asemănată cu o scară care urcă la Marele Praznic al creştinătăţii ortodoxe, Învierea lui Hristos. Aceasta pentru faptul că, după trecerea acestui timp al Postului Mare, ne întâlnim cu Marele Praz­nic al Învierii Domnului Hris­tos, arvuna învierii noastre, a celor care credem şi mărturisim prin cuvânt şi faptă că Hristos Cel înviat este Fiul lui Dumnezeu celui viu.

Însă Învierea lui Hristos nu este arvuna învierii noastre dacă noi nu o acceptăm, nu o primim. De aceea, pentru a primi Învierea lui Hristos, este necesar ca mai întâi să primim crucea, suferinţa, pătimirea. Aşa se face că Hristos, chemându-ne la Sine, ne îndeamnă să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui. De aceea Marele Praznic al Învierii lui Hristos este precedat de postul, care după mărimea şi importanţa praznicului, se numeşte şi el mare (Postul Mare) sau al Sfintelor Paşti.

Timpul dedicat Postului Mare se încheie în vinerea Floriilor (a şasea săptămână a Postului Paştelui), după care urmează două zile de prăznuire: Învierea lui Lazăr şi Intrarea Domnului în Ierusalim.

Săptămâna care urmează nu face parte din postul de patruzeci de zile, ci este ceva cu totul deosebit, de aceea are şi o denumire cu totul aparte: Săptămâna Sfintelor Pătimiri. El se mai numeşte Cununa Postului Mare.

Pe Domnul Hristos Îl vedem în icoana Răstignirii purtând cunună de ramuri cu spini. Cununa Postului Mare - Săptămâna Sfintelor Pătimiri - are în ramurile sale, care sunt zilele acestei săptămâni, aproape deopotrivă, spini şi flori. Să cugetăm despre ce este vorba, căci spinii sunt faptele negative pe care le pomenim în această săptămână, pentru a le putea evita pe parcursul vieţii noastre: smochinul neroditor, nemilostivirea fecioarelor neînţelepte, vânzarea, trădarea şi toate cele făptuite de Iuda; iar florile sunt faptele frumoase şi demne de urmat: fuga de păcat a lui Iosif cel cu chip frumos, milostivirea şi curăţia fecioarelor înţelepte, întoarcerea femeii celei păcătoase, spălarea picioarelor, Cina cea de Taină etc.

Să medităm la faptele pomenite în Săptămâna Sfintelor Pătimiri. Această săptămână este sfântă pentru importanţa ei duhovnicească ce o are în viaţa noastră, pentru că în faptele (spinii şi florile) pomenite în sinaxarul acestor sfinte zile, fiecare dintre noi ne putem regăsi. Nimeni în viaţă nu poate evita această săptămână; nu o poate scoate din viaţa lui pentru că nu poate să nu trăiască în această săptămână.

Iată cum se vede acum cununa Postului Mare cu cele şase ramuri ale ei, care sunt zilele Săptămânii Sfintelor Pătimiri. A­ceas­tă săptămână nu este una completă pentru că nu are şapte zile, ci numai şase, deoarece duminicile, care o marchează, aparţin altor perioade liturgice; însă este o săptămână de mare intensitate ducovnicească şi de mare importanţă pentru mântuirea noastră.

Prima ramură din coroana Postului Mare este Sfânta şi Marea zi Luni, care are o frunză şi o floricică. Frunza ca un spin apasă în sufletul nostru pentru nerodire sau pentru faptele bune pe care am evitat să le ducem la îndeplinire, n-am voit să le dăm curs în viaţa noastră. Pe de altă parte, ni se pune în faţă exemplul evitării păcatului: Iosif din Vechiul Testament, care şi-a păstrat atât fecioria sufletească, cât şi pe cea trupească. Exemplul său ne îndeamnă la răbdare în suferinţe, la cinste în comportament şi la curăţie sufletească.

Coroana îşi adaugă a doua ramură: Sfânta şi Marea zi Marţi. Spinul şi floarea sunt reprezentate de cele zece fecioare. Spinul care nu rodeşte nimic stă vesel şi verde până la momentul judecăţii, când auzim strigarea: Iată, Mirele vine, ieşiţi întru întâmpinarea Lui. Neavând nici o putere de a face roade, rămâne sterp. Fecioarele cele neînţelepte, neavând floarea milosteniei, nu au putut face roade pentru Împărăţia cerurilor. Celelalte cinci fecioare, având milostenia ca virtute, preocupare care este ca o floare, au putut rodi faptele credinţei lucrătoare prin iubire şi au intrat întru bucuria Domnului, culegând roadele milostivirii lor prin milostivirea Mântuitorului.

Pe ramura a treia, Sfânta şi Marea zi Miercuri, stă un spin, pe cât de mare, pe atât de gros şi periculos. Este gestul omului cel mult pomenit şi cunoscut de toată lumea pentru fapta lui cea rea, trădarea, încât Hristos spune despre el că mai bine era de omul acela dacă nu s-ar fi născut. Acesta este Iuda care a vândut pe bani (30 de arginţi) pe Domnul său şi s-a făcut sminteală la toată lumea.

Pe aceeaşi ramură, în contrast cu gestul apostolului demisionar, vedem jertfa făcută de femeia păcătoasă care şi-a cheltuit banii pentru a dobândi dragostea şi milostivirea Domnului. De aceea, Hristos spune că vameşii şi păcătoşii merg înainte în Împărăţia lui Dumnezeu. Hotărârea de a nu mai greşi, precum şi nădejdea în mila lui Dumnezeu, o primeşte Hristos şi o aşază în fruntea tuturor, iar pentru deznădejdea lui Iuda, se bucură numai Diavolul.

Sfânta şi Marea zi Joi, numită şi Joia Mare, este mare şi pentru multele fapte amintite şi pomenite în Sinaxar. Marea smerenie a Mântuitorului merge până la capăt. Coborârea Domnului din cer nu s-a oprit pe pământ, ci a ajuns până şi la picioarele Ucenicilor ca să le spele, şi nu numai pe ale celor credincioşi învăţăturii Sale, ci şi pe ale vânzătorului Său.

Apoi, la Cina cea de Taină, este momentul când Domnul, din iubirea Sa de oameni, ne lasă spre mântuire Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Său. Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea.

Mai înainte de a Se despărţi de noi, de Ucenici, Se roagă Tatălui Său şi Părintelui nostru pentru Sine, apoi pentru iubiţii Săi Ucenici, stâlpii Trupului Său - Biserica - al cărei Mântuitor este, dar şi pentru toată lumea, creaţia mâinilor Sale.

Cu toate că ramura aceasta are atâtea flori, totuşi nu-i lipseşte nici spinul. Iuda, fiind prins de vrăjmaşul diavol şi nevoind să se smerească, şi-a întins răutatea până la capăt, căci a condus pe urâtorii de Hristos pentru a-L prinde pe Domnul în grădina Ghetsimani.

Iată-L pe Domnul prins. El, Care a făcut şi ţine pământul numai cu voia, Se vede prins de oameni neputincioşi şi legat cu funii. Să se bucure lumea, făpturile, de ceea ce se întâmplă? Să se bucure, căci prin jertfa lui Hristos ne vine nouă izbăvirea şi mântuirea. Lumea se bucură, zice Maica Fecioară, dar sufletul meu arde văzând răstignirea Ta, Fiule. Se bucură şi cei care doresc cu ardoare să-L omoare, să nu-I mai vadă chipul luminos şi blând, să nu-L mai audă mustrându-i pentru ipocrizie. Se întristează Maica, Ucenicii, Mironosiţele femei, chiar şi Iuda pentru că nu mai poate să-şi ceară iertare pentru fapta lui de trădare. El nu se mai poate smeri, nu se mai poate mărturisi. Răutatea cea veche, urâciunea pustiirii şi înşelăciunea întunecată îl stăpânesc şi, de aceea, nu poate să devină bunătate… Nu poate face ceea ce a făcut păcătoasa şi nici ceea ce va face peste puţin timp Petru, când va zice: Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos sau Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii că te iubesc…

Vai de ticăloşia Iudei, căci a rămas fără Învăţătorul, deoarece L-a vândut; a rămas şi fără bani căci i-a aruncat în templul celor de la care i-a primit. Prin prinderea Sa, a Domnului Care aduce libertatea sufletească şi slobozirea de păcat, a îngăduit asupra lui Iuda prinderea în păcat. A prins pe Dom­nul, Care prin Înviere va scăpa, dar Iuda va mai scăpa? Psal­mistul zice: Sme­ritu-m-am şi m-am mântuit. Chiar de vom greşi, Hristos aşteaptă pe orice păcătos care se smereşte, dar noi vom fi pedepsiţi nu pentru că am greşit, ci pentru că nu ne-am pocăit. Păcătoasa, Petru, Pavel, Da­vid Prorocul şi mulţi alţii, care au greşit, dar s-au pocăit şi s-au întors, au fost primiţi. Întoarce­ţi-vă, fii ai oamenilor!, zice Psalmistul. Veniţi la Mine toţi cei oste­niţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Nu zăboviţi în lenevire, căci rea este lenevirea, mare este pocăinţa, pe care dăruieşte-o şi nouă, Mântuitorule (Triod, Miercuri-Laude, Stihira a treia).

Pătimirile Domnului Hristos au început deja, înainte de a fi prins, când, rugându-Se în Ghe­tsi­mani, Îl vedem cu broboane de sânge pe obraz, dar greutatea Pătimirilor Sale abia de acum începe.

Ramura aceasta, Sfânta şi Marea zi Vineri, ţine pe ea cei mai mulţi spini şi toţi uscaţi. Care şi cum atinge Trupul cel nevinovat al lui Hristos, Îl face să sângereze şi zdruncină toată fiinţa umană a lui Iisus. Scuipările, loviturile peste faţă, palmele, insultele, suliţa şi mai ales răstignirea pe Cruce, toate acestea sunt spinii acestei ramuri. Dar mai mult decât atât, ceea ce Îl mâhneşte mai tare pe Domnul este indiferenţa oamenilor.

Glasul I-a tăcut, acel glas care întreba odinioară: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Sau: Crezi tu că pot Eu face aceasta sau aceea? Lacrimile nu-I mai curg; mâinile Îi sunt legate; picioarele Îi sunt puse în butuci. În schimb, natura necuvântătoare îşi dezleagă acum glasul, reacţionează şi plânge Pătimirile Lui. Soarele se întunecă, luna nu-şi mai revarsă lumina, mormintele se deschid, pământul se cutremură din adânc, iar cei apropiaţi ai Săi nu-şi mai pot stăpâni plânsul şi neliniştea. Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, căci voi învia; plângeţi păcatele voastre ca să deveniţi fiice ale Ierusalimului Ceresc.

Iată, mărturisirea tâlharului răstignit în dreapta lui Hristos este un boboc de floare foarte rară, chiar unică, răsărită la repezeală între spinii Pătimirilor Domnului şi păcatele tâlhăreşti săvârşite de cei doi răstigniţi împreună cu Domnul.

Bunătatea Domnului nu este oprită de suferinţă, precum este la noi oamenii. Bunătatea, arătată faţă de cel ce vrea să se mântuiască, Îi alină durerea şi Îl mângâie în marea-I suferinţă. De aceea, cuvintelor tâlharului: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta, El răspunde cu o promisiune foarte apropiată şi cu cea mai dulce bunătate: Astăzi vei fi cu Mine în Rai.

Această mărturisire amprentează profund sufletul nostru, ne aduce şi ne readuce mereu în gând că este posibil ca momentul de faţă să fie cel din urmă din viaţa noastră, aşa cum este pentru tâlharul pocăit.

Mântuitorul pe cruce aşteaptă să vină Iuda ca să-i acorde iertarea, să-l primească şi pe el aşa cum l-a primit pe tâlharul în ultimul moment al vieţii pământeşti. El stă mereu răstignit pe crucea suferinţelor noastre, lovit de nedreptăţile, faptele şi gândurile noastre cele de ruşine, rele şi viclene. El ne aşteaptă până la ultima clipă a vieţii noastre, precum l-a aşteptat pe Iuda şi pe toţi cei ce-şi dau seama de răutatea lor şi, mai ales, pe toţi cei cărora le pare rău de faptele reprobabile săvârşite în viaţă; ei vor fi primiţi asemenea tâlharului şi asemenea altor păcătoşi care s-au întors cu smerenie şi sinceritate.

Bun şi drept este Domnul (Ps. 24, 9), îndelung răbdător şi mult milostiv, de aceea, gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Ps. 33).

Din bunătate a primit tot supliciul şi, din iubirea Sa faţă de oameni, S-a făcut om asemenea nouă, dar fără păcat. Vineri a fost făcut omul, adică în a şasea zi a creaţiei. Vineri a pătimit Hristos, iar în a şaptea zi S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrările Sale.

Iată, şi Hristos, în Sfânta şi Marea zi Sâmbătă, este pus în mormânt spre a Se odihni de toate Pătimirile Sale. Ucenicii Săi cei tăinuiţi, Iosif şi Nicodim, s-au descoperit şi s-au arătat pregătind pe Domnul pentru îngropare.

Din cer a venit Cel ce este pretutindeni; pe pământ a vieţuit printre oameni ca un om, dar, ca Dumnezeu, făgăduieşte Ucenicilor tronuri de judecată, tâlharului Raiul şi viaţa veşnică celor ce-L iubesc pe El.

Doamne,
Pe pământ ai venit
Pe Adam să-l mântui
Şi pe acesta negăsind, jos Te-ai pogorât
Până la iad, Stăpânul meu, l-ai căutat.
(Prohodul Domnului)

Adevărat, adevărat este, Hristos nu a venit ca să strice, ci să împlinească toate la plinirea vremii; iată iarăşi plinirea vremii.

În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul, şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins, Doamne, slavă Ţie! Amin.