Memoria ca act de justiţie şi recuperare a trecutului

Mult din salvarea lumii va veni din ţările Estului Europei. Sunt oameni care au trecut prin experienţe pe care ceilalţi nu le cunosc decât cel mult din cărţi. Este clar că persecuţiile religioase în ţările din Est au fost diferite şi unele îngrozitoare. Am scris de curând ceva şi mi-am adus aminte de o întâmplare pe care am trăit-o la Moscova. Ieşind pe ascuns din hotelul unde eram cazată alături de Matei Călinescu şi Ştefan Bănulescu, supravegheaţi de o translatoare care era mai mult de atât, voiam să vizităm puţin capitala URSS-ului à pied. Dar ne era imposibil fiindcă „translatoarea“ se oferea irezistibil să ne ducă cu maşina oriunde am fi voit. Dar într-o seară am spus că suntem foarte obosiţi şi că vrem să ne culcăm mai devreme. Însă peste o oră ne-am reîntâlnit toţi trei şi am ieşit în oraş. A fost puţin comic. Stăteam într-un hotel care se numea Ucraina şi care arăta exact asemenea Casei Scânteii de la noi. Noi nu ştiam că există cinci astfel de edificii în Moscova. Drept care am plecat fără nici o grijă. Am zis că hotelul e atât de mare, încât nu e nevoie să reţinem exact locaţia, fiindcă îl vom recunoaşte de departe. Dar, din păcate, ne-am rătăcit şi am ajuns la o altă „Casă a Scânteii“ din Moscova, la Ministerul Agriculturii de la ei. În acea noapte am trecut pe lângă o biserică. Era o biserică foarte frumoasă. Vopsită în alb, cu turle în formă de ceapă, de culoare verde. Ne-am dus să citim o inscripţie care se afla deasupra uşii. Dar surpriză! Uşa era puţin întredeschisă. Ne-am făcut curaj şi am împins-o cât să putem intra. Prin geamul bisericii intra lumina neonului de pe bulevard. Nu mai exista iconostasul şi în mijlocul naosului erau nişte recipiente foarte mari. La început nu am înţeles ce sunt. Până la urmă ne-am dumirit. Erau tomberoane de gunoi. Biserica ţinea loc de ghenă de gunoi. Ne-am dat seama de asta pentru că am văzut şi o grămadă de mături. Aceasta a fost o experienţă.

O altă experienţă din ultimii ani am trăit-o în Macedonia, unde am fost la un congres. Ne-au dus într-o excursie să vedem câteva mănăstiri bizantine, de o frumuseţe extraordinară, ridicate prin secolele XII-XIII. Spre surprinderea mea, în nici una din biserici nu se slujea. Erau toate muzee. Chiliile erau transformate în hotel. Şi am întrebat de când nu mai sunt călugări în aceste mănăstiri. Mi s-a răspuns ca şi cel mai firesc lucru: „De după război, bineînţeles“. Atunci am avut revelaţia că de fapt la noi, în România, situaţia nu a fost mai rea decât acolo.

Aş vrea acum să pun în paralel situaţia din Răsărit cu cea din Occident. Nu de mult am fost la Padova, unde am susţinut o conferinţă la universitatea de acolo. Eram împreună cu soţul meu şi ne bucuram că, fiind în acest oraş, vom vizita şi Basilica „Sfântul Anton“. După ce am terminat programul de la universitate ne-am dus unde doream, la biserica unde există un mare centru de pelerinaj. Coada care se formase pentru a venera pe sfânt era foarte mare, trebuia să stai ore întregi. Ne-am aşezat la ea cam îndoiţi, aveam la dispoziţie doar o jumătate de zi. A doua zi trebuia să plecăm. Discutam între noi în româneşte. Ni se părea că o să stăm de pomană. De altfel, nici nu eram siguri că o să ajungem până la sfârşitul zilei unde doream. Ratam multe obiective pe care le puteam vizita în acel timp. Ne gândeam să venim altă dată. Dar pe când vorbeam aşa, s-a apropiat de noi un călugăr care ne-a auzit că discutam în româneşte. Era din Bacău, m-a recunoscut şi ne-a invitat să cinăm la mănăstire. Ne-a făcut o mare bucurie şi acea seară a fost pentru mine o revelaţie. În trapeza mănăstirii erau la cină cel puţin 20 de călugări. Originea lor? Unguri, români, polonezi, cehi, slovaci, sloveni. Nu era nici un italian, nici un francez. Am întrebat de ce şi mi s-a răspuns scurt: „Pentru că italienii nu se mai fac călugări“. Atunci mi-am dat seama în ce măsură persecuţia a conservat mai bine credinţa decât societatea de consum. Bunăstarea a dizolvat ceea ce persecuţia nu reuşise să distrugă. Am fost foarte tulburată atunci. Am primit atunci dovada unei vorbe româneşti, care ca orice vorbă românească are ceva vag absurd. Ea spune: „Tot răul e spre bine“.

Să ne gândim cu toţii cum era la noi înainte de 1989. Strada era cenuşie, toţi erau cu figuri triste. Dar cu toate acestea nu puteai spune că oamenii erau vulgari. Pentru că suferinţa are un anumit tip de nobleţe, în timp ce bunăstarea, sau mai degrabă primatul materialităţii, ne degradează mult mai adânc.

Din toate aceste gânduri şi sentimente s-a născut ideea Memorialului de la Sighet. A fost primul Memorial al victimelor comunismului din lume. Ideea de la care am pornit a fost aceea că trebuie să facem ceva care să ţină loc nu numai de justiţie pentru cei care au suferit (memoria ca formă de justiţie a devenit aproape un slogan), dar şi memoria ca formă de înţelegere, de a înţelege cine ai fost ca să pricepi cine eşti, ca să-ţi dai seama de reziduurile din societatea de azi.

Era o vorbă românească care-i caracteriza pe români foarte umilitor: „Mămăliga nu explodează“. Aceste cuvinte exprimă un fel de a ne bate joc de noi înşine. În timpul ăsta prin Europa circulă o expoziţie românească intitulată: „Comunismul şi ţăranii“. S-a descoperit că au existat cel puţin 120 de răscoale la noi împotriva colectivizării despre care n-am ştiut nimic. Au fost sate în Arad unde s-a împuşcat pe stradă la întâmplare şi au spus: „Lăsaţi morţii ca să-i sperie pe toţi ceilalţi“. Nu au ales pe cei răzvrătiţi, pe cei răsculaţi, ci au tras în grămadă. Închei cu o frază a unui preot occidental care m-a impresionat foarte tare: „În timp ce în Apus era anunţată moartea lui Dumnezeu, în Răsărit a fost ucis în mod sălbatic şi savant omul“. Şi cine poate spune dacă Dumnezeu sau omul sunt mai greu de redescoperit?