Memoria? Iată iadul!

Fireşte, fără capacitatea de a recunoaşte şi a reproduce nu ne-am mai numi oameni. Ne-ar fi inaccesibile achiziţii precum limbajul, cultura, deprinderile sociale. Am fi văduviţi de disponibilitatea la a simboliza. Nu am supravieţui, fiindcă am fi incapabili să învăţăm ceva.

Aşa că a-ţi aminti e unul dintre verbele care dau măsura umanului, fără ca aceasta să însemne că pietrele nu-şi au memoria lor, sau plantele uită dincotro le vine lumina, sau animăluţele mişună la întâmplare. Memoria susţine creaţia, susţine viaţa.

Dar memorie poate însemna şi moarte, la un moment dat.

Duminica Pescuirii Minunate (Luca 5:1-11) ne arată calea de a ieşi din chingile memoriei-şi-atât şi a pătrunde legile unui alt fel de a-ţi aminti.

"Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins", se plânge corăbierul, fără busolă până la vremea aceea. Dacă ar fi fost să se bazeze pe doar o anume parte din experienţa personală, adică pe un cumul de eşecuri (trudă fără folos), Simon ar fi lăsat baltă şi mreajă, şi tot, şi s-ar fi întors acasă cu mâna goală. Fiindcă e deschis însă Cuvântului, fără a-şi nesocoti această latură a experienţei, o aşază în paranteză, umplându-se de cele mai înalte: "Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele". Şi fac şi alţii la fel. Şi, după cuvântul Domnului (de a mâna "la adânc"), mulţime de peşte umple vasele pescarilor, de să se afunde! Care e reacţia celui care-şi făcuse corabia loc de predică pentru Învăţător? La fel ca a celor din jur: spaima. Spaima în faţa dumnezeirii. "Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos", se smereşte pescarul de peşti în prag de a deveni "pescar de oameni". Deschiderea faţă de Cuvânt, de care aminteam, a avut darul de a-l lumina şi faţă de adevărul personal, starea sufletului său, iar distanţa între Prototip şi el va fi văzut-o drept o insultă pentru slava Aceluia. Blândul Mântuitor îi unge însă rănile sufleteşti cu balsamul cuvintelor: "Nu te teme!". Cuvinte-apel, care au darul de a convinge şi de a sădi în inimi conştiinţa misiunii, în pofida tuturor slăbiciunilor. De aceea oamenii "au lăsat totul şi au mers după el". Fiindcă totul era de lăsat, şi fiindcă viaţa adevărată începea de la izvorul ei. Fiindcă amintirea celor fără importanţă se estompa, lăsând relief cuvintelor cu har, cuvintelor lucrătoare.

"Sunt om păcătos!", iată un ultim zvâcnet al memoriei-şi-atât. Dar, la neinspiratul "Ieşi de la mine, Doamne", Sf. Siluan Athonitul vine şi spune: "Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!". Adică da, onorează-ţi memoria, lucrează la a-ţi dobândi conştienţa şi o imagine de sine cât mai fidelă, dar nu ca să dai bir cu fugiţii în faţa propriei vocaţii de a rămâne om, ci ca să recunoşti, pentru tine, al Cui chip eşti şi asemănarea Cui îţi e menire.

A rămâne sclavul strigătelor vii ale limitelor, ale neputinţelor, ale slăbiciunilor de tot felul, a refuza să te laşi integrat vieţii în cursul pe care şi-l croieşte, a-ţi lega de gât piatra de moară a unei imagini de sine fără rest, care nu admite nuanţe, corecţii, dubii, întrebări, suspensie, iată cum poţi face din memorie, şi ea cu un rost în biografia creaţiei, un calvar. A rămâne blocat în amintiri e a nu mai şti la un moment dat dacă îţi eşti propriul prizonier sau mai degrabă propria închisoare. Până la urmă, nu e nici o diferenţă între spaţiul alb, nesfârşit, al uitării lipsite de repere şi negrul absolut al amintirii care devorează carne, sânge, nervi, dar muşcă şi din suflet.

Memoria rămâne iad când reuşeşte să se insinueze ca binefăcătoare compensare a tot ce refuzi să investeşti în "aici şi acum". Când te seduce cu "păduri ce-ar fi putut să fie", repetându-ţi obsesiv că "niciodată nu vor fi". Când îţi stoarce resurse vitale, creative, în direcţii ce nu se pot bucura cel puţin de pretextul restaurării. Ruinele îşi au farmecul lor, şi nu trebuie să fii romantic de secol 19 ca să guşti această poezie. Dar să vezi o ruină în tot, începând cu sufletul tău şi terminând cu sufletul lumii, e să ai o viziune hibrid: laic-apocaliptică.