Memoria lui Dumnezeu

Învierea lui Hristos începe din Duminica Floriilor, odată cu vizita pe care Acesta o face lui Lazăr, în Betania. Hristos rămâne la masă cu cel pe care-l înviase, aşteptându-şi patimile, pogorârea la iad şi Învierea. Casa de atunci se umple de mireasma mirului, vestind o primăvară dulce.

Nu teama de moarte bântuie cu şase zile înainte de Paşti, ci nădejdea în Înviere adie molcom. Nu teama de moarte ne împinge la săvârşirea faptelor bune, ci nădejdea în Înviere. Moartea merge prin Cetate lăsând în urmă, ca nişte gropi din loc în loc, fapte rele şi urât mirositoare; Învierea dă mireasmă Cetăţii prin fapte bune, redând clipei veşnicia. Şase zile de fapte bune nu fac, nici pe departe, cât o clipă de Înviere: pe săraci îi aveţi pururea cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi pururea răspunde Iisus lui Iuda.

Maria păstrase mirul pentru ziua îngropării, dar nu mai are răbdare şi-l foloseşte pentru începutul Învierii. Ziua Floriilor este începutul Învierii.

Maria şi Iuda sunt două stări total diferite, prin care omul poate trece cu atâta uşurinţă... Prima este starea definită de bucurie, de frumuseţe, de sinceritate, de lumină, de Înviere; cea de-a doua este starea de întristare, de urâţenie sufletească, de cumplită minciună, de întuneric şi de moarte... De ce nu s-a vândut mirul acesta cu 300 de dinari, întreabă Iuda Iscarioteanul şi Întunecatul (un dinar era plata unei zile de muncă). Cu orice se poate face negoţ în lumea aceasta, chiar cu sărăcia, cu durerea şi cu moartea, cu Învierea nu. Sunt oameni care-şi vând trupul, sunt oameni care-şi vând chiar sufletul, Învierea nu se poate vinde!

Duminica Floriilor este ultimul popas înaintea Morţii şi Învierii. Omenirea, creştinătatea întreagă, îşi trage sufletul... Picioarele lui Iisus sunt unse cu nard, iar casa se umple de mirosul mirului. Mulţimile vin la sărbătoare, auzind că Iisus intră în Ierusalim, în jertfă; sărbătoarea este o jertfă... Nu lipsesc ramurile de finic, hainele aruncate în cale şi strigătele: Osana! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.

Peste numai câteva zile, aceleaşi mulţimi împletesc Mântuitorului cunună din spini, aruncă sorţi asupra cămăşii Lui şi strigă: Răstigneşte-L, Răstigneşte-L! Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri.

Cât de puţin a trebuit comunităţii să înăbuşe în strigăte bucuria florilor şi folosul mirului. Poporul este nevrednic. Când poate să-şi salveze Mântuitorul, preferă să-şi elibereze ticăloşii. Şi dacă poporul este nevrednic, atunci şi ideea de comunitate este dramatic pusă în discuţie.

"Adormiţi de armonia codrului bătut de gânduri" - după un vers eminescian, percepem astăzi distanţa de la persoană la mulţime, numită nu demult, în limba română, norod. Salcia, ramura de finic, reprezintă persoana, mărăcinele reprezintă mulţimile. În părţile noastre lipsesc măslinii şi palmierii. Îl întâmpinăm pe Domnul cu ramuri de salcie. Dintre toţi copacii, singură salcia, copac sfios, fără flori, fără fructe şi cu lemn puţin căutat, o ia înaintea copacilor falnici, grăbindu-se întru smerenie către Înviere.

* * *

La începutul Învierii era Cuvântul. Şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu.

La început nu era naşterea, nu era moartea, nu era viaţa, la început era Învierea, adică, iarăşi Cuvântul.

La-nceput pe când Fiinţa nu era nici nefiinţă/ pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/ fu prăpastie, genune fu noian întins de ape?/ n-a fost lume pricepută şi nici minte să priceapă... întreabă şi răspunde Eminescu, poetul nostru născut, nefăcut şi neînviat. Încă!

Tot ceea ce există are un început. Toată concentrarea gândului este direcţionată către acel Început ca Facere. Aceasta este memoria Lumii în care trăim permanent. Fiul lui Dumnezeu vine şi cutremură temeliile acestei memorii. Începutul morţii este naşterea, începutul Învierii nu este moartea, ci însăşi Viaţa.

Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.

Gândul meu vine şi acoperă cugetul precum uitarea acoperă memoria şi precum iarba acoperă primăvara dulce. Memoria lui Dumnezeu este altceva, este acea privire în faţă, spre Duminică, spre Înviere. Memoria Lumii este moartea, deşi uitarea morţii caracterizează lumea. MEMORIA LUI DUMNEZEU ESTE ÎNVIEREA. Prima, memoria Lumii, naşte o extraordinară poezie a tristeţii, Prohodul; ultima, Memoria lui Dumnezeu, un singur vers, cât toată poezia Bucuriei pe care umanitatea n-ar fi reuşit s-o scrie vreodată: Hristos a înviat! Cele 651 de versuri ale Prohodului sunt luminate de acest unic vers îngeresc: Hristos a înviat!

Misterul Învierii stă ascuns în memoria bobului de grâu, în acea unică memorie ce vine din viitor. Bobul de grâu îţi aminteşte cum este să fii nu spic, ci pâine, Pâinea cea de toate zilele, adică Împărtăşanie.

De două realităţi se teme umanitatea: de Moarte şi de Înviere. De Moarte pentru că, după cădere, am devenit slabi, de Înviere pentru că, după Răstignire, ne-am crezut puternici.

Naşterea lui Hristos împarte lumea în două: înainte şi după, Învierea lui Hristos acoperă lumea cu lumina cea neînserată. Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume.

De două mii de ani, între memoria lumii şi Memoria lui Dumnezeu, între Lege şi Har, adevărul Învierii continuă să lumineze.

Răstignirea este repetabilă, omenirea dorind cu tot dinadinsul să sufle în Lumina cea adevărată, preferând până şi în locul acesteia un înlocuitor artificial.

Învierea este unică şi personală, deşi, în fiecare Sfânt Paşti, în fiecare an, în fiecare Liturghie, Hristos a înviat!, - Adevărat a înviat!