Mentalităţi şi speranţe

Criza românească e mai cu seamă una morală decât economică. Dacă printr-o minune se vor potoli vânturile cele rele din economie şi vor veni vremuri mai bune, România, evoluând pe coordonatele de azi, nu va intra într-un anotimp al încrederii şi speranţei în mai bine. Corăbiile din faimoasa zicere vor rămâne tot înecate pentru cei mai mulţi dintre români. Criza economică are pricini morale în toate ţările, pe întreg mapamondul. Oamenii au forţat barierele firii. Conducătorii n-au fost la înălţimea misiei lor. Mulţi dintre vieţuitorii planetei au pierdut dreapta măsură şi şi-au îngăduit lucruri care, privite în cheie religioasă, sunt păcate din cele mari, de neiertat, plătite de păcătoşi cu gheena iadului.

În România, cu atât mai mult cauzele derivei în care suntem cuprinşi au o coloratură morală şi sufletească. Plutim fără busolă, şi mai cu seamă ne găsim pe punctul de a pierde conştiinţa de neam şi solidaritatea, fără de care o seminţie poate dispărea. Simţim zilnic cu tot mai multă tărie că trăim într-o junglă şi că trebuie să facem fiecare câte ceva de capul nostru, să nu ne pese de ce se întâmplă în jur, ca să ne salvăm pielea. Neantul e sub noi şi ne aflăm literalmente pe buza prăpastiei. Puţin lipseşte să ne înghită hăurile. Degringolada morală are rădăcini vechi. Sursa răului se află mai ales în regimul comunist, cel care şi-a început istoria cu distrugerea elitelor. E adevărat că la un moment dat trecuta stăpânire şi-a dat seama că e condamnată la pieire dacă nu se sprijină pe valori şi a purces, după 1965, la recuperarea unora dintre figurile marcante ale intelectualităţii de altădată şi, totodată, a stimulat apariţia unei noi falange a intelighenţiei româneşti. Nu s-a dansat aşa doar o vară, însă  revenirea, fie şi parţială, la matcă n-a ţinut mult. Atunci când corabia a prins a lua apă, regimul ceauşist a declanşat restalinizarea. Selecţia cadrelor a reînceput a se face pe criterii de clasă, şi de pildă tractoriştii, cu origine muncitorească şi de încredere, au fost învestiţi să-i conducă, ca în anii ’50, pe învăţători, profesori, medici, ingineri etc.

După schimbarea de regim din 1989 nu s-a produs, cum era firesc, o corecţie radicală în materie. Scara de valori, fără de care o societate  e şubredă, n-a fost repusă în drepturile ei. Dimpotrivă, am asistat la o şi mai accentuată debalansare, ca să se ajungă la aspectele groteşti şi tragice ale prezentului, când destinele ţării sunt încredinţate nu de puţine ori unor semidocţi lipsiţi de cea mai elementară normă morală. Mentalitatea lor e mai degrabă una de briganzi. Astfel de indivizi adâncesc în fapt criza, inclusiv cea economică, şi spulberă speranţa în revenirea la cele ale firii. Se cere, aşadar, imperios ca soarta ţării să fie în răspunderea adevăratelor valori şi caractere, atâtea câte mai există în toate generaţiile.

Acestea, laolaltă cu toată naţiunea, ar putea să schimbe direcţia şi să creeze condiţiile prielnice reînvierii speranţei. E vorba de acea stare de spirit ce-i aerul de respirat pentru o comunitate şi motorul renaşterii atât de dorite. De se va petrece, atunci crizele economice se vor surmonta şi poverile lor se vor împărţi mai drept. Flacăra speranţei abia mai pâlpâie acum. Din fericire, nu s-a stins. S-o proteguim, să-i sporim arderea, punând în primul rând umărul la reîntronarea valorii în România şi cultivarea respectului elitelor. Altă cale de izbăvire nu  avem.