„Mergând bărbăteşte tot înainte”

„Omul duhovnicesc toate le judecă” spune Sfântul Apostol Pavel, iar locul unde are loc această judecată nu este mintea, ci inima. Inima este considerată în literatura Părinților nevoitori ca un organ duhovnicesc central al vieții omului, iar dacă de multe ori vorbim de puterea rațională a minții, există și o putere rațională sau o raționalitate a inimii. De aceea, și în limbajul cotidian găsim expresia  „gândește cu inima”, care relevă la nivel comun o realitate superioară, că omul „gustă” lumea și face experiența persoanelor și a lucrurilor, chiar și a lui Dumnezeu, la nivelul inimii. Desigur, vorbim de inima curățită prin rugăciune și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care devine  organ conducător al omului.

De la centralitatea inimii, ajungem la ideea că una din vocațiile omului sădite în firea lui este să fie conducător. Acest lucru este observabil de la Facere, când Dumnezeu îi dă omului stăpânire peste creație. După cădere, această stăpânire a omului a fost pervertită de păcat, dar porunca Ziditorului a rămas în continuare, numai că am fost chemați să ne stăpânim pe noi, la nivelul interior, sufletesc. Sfântul Grigorie Palama folosește expresia „mergând bărbătește tot îna­inte” ca o recapitulare a acestei vocații. Stăpânirea aceasta, mult mai subtilă, are legătură cu trupul nostru și în definitiv cu păcatele. Părintele isihast spune: „E vădit tuturor că ni s-a poruncit să răstignim trupul cu patimile şi poftele lui (Gal. 5, 24), nu ca să ne sinucidem, omorând toată lucrarea trupului şi toată puterea sufletului, ci, pe de o parte, ca să ne eliberăm de poftele şi faptele rele şi să ne facem fuga de ele neîntoarsă, iar pe de altă parte ca să ne facem bărbaţi ai poftelor Duhului, ca Daniil (Dan. 5, 23), vieţuind şi mişcându-ne în ele cu cuget desăvârşit şi mergând bărbăteşte tot înainte ca Lot cel ce a ieşit din Sodoma. Căci acesta, mergând mereu înainte şi rămânând nemişcat spre cele din urmă, s-a păstrat pe sine viu, pe când soţia sa, întorcându-se spre cele dinapoi, a murit” („Despre Rugăciune”, Filocalia, vol. 7, EIBMO, București, 2013, pp. 306-307). Acest proces de ridicare peste patimi și pofte este o întărire a stăpânirii omului asupra sa, asupra firii sale care lucrează de multe ori în contradictoriu cu ceea ce omul vrea și știe că e bine. Totuși, în această măreție se regăsește încă aspectul căderii omului, că deși suntem chemați să ne ridicăm peste ele, trăim totuși în trupul nostru conse­cințele acestei stări căzute. Acest lucru exprimă și caracterul smerit al condiției umane. Sfântul Grigorie Palama spunea despre Părinții îmbunătățiți că, înstrăinați fiind de trup, continuă să simtă patimile: „Fiind mistuiţi la culme de dragostea de Dumnezeu şi oarecum înstrăinaţi de trup, se împărtăşesc prin rugăciune şi iubire de Duhul dumnezeiesc şi prin aceasta continuă să simtă patimile acestea numai pentru a le judeca” ­(Ibidem, p. 306). Părintele Dumitru Stăniloae arată că acest binom măreție-smerenie este un model de pedagogie superioară, prin care cei care doresc să se liniștească cunosc mai bine la ce nivel duhovnicesc sunt. El zice: „cei ce vieţuiesc în rugăciune şi în liniştire continuă să simtă totuşi pătimirile trupului, dar numai pentru a le judeca dacă nu sunt deplin curate, sau pentru a-şi da seama că încă n-au ajuns la fericirea veşnică a vieţii viitoare” (Nota 99, Ibidem, p. 306).

De-a lungul istoriei omul a fost mânat de dorința de a stăpâni pe alți semeni și bunuri nesfârșite. Acest reflex a fost sădit în el de la creație, numai că proiectul inițial bun a fost deturnat și amestecat cu răutate și patimi. În spiritualitatea ortodoxă vedem că omul este chemat să devină stăpân asupra sa, asupra pornirilor și patimilor care îl domină mai mult sau mai puțin. Și în Vechiul Testament vedem că marii conducători ai poporului ales au fost persoane care mai înainte de a primi conducerea poporului au devenit ei înșiși conducători asupra firii lor. Mă gândesc în mod special la Dreptul Iosif care fiind ispitit de soția lui Putifar s-a manifestat ca un adevărat stăpân și a refuzat oferta. Deși era în temniță închis pentru că refuzase păcatul, el s-a dovedit un adevărat om duhovnicesc, fiind capabil de un deznodământ cu totul fericit pentru el.