Metamorfoze contemporane

Trăim vremuri schimbătoare și stranii. Pe măsura lor, apar în jurul nostru oameni care au convingeri ferme, dar de scurtă durată. Poți să te consideri fericit dacă îi întâlnești într-o perioadă când gândurile lor coincid, miraculos, cu realitatea și bunul-simț, dar aceasta ar fi, din păcate, o simplă întâmplare, fără nici o legătură cu adevăratul lor fel de a fi. Sunt oamenii dedicați schimbării, cu orice preț, asemeni sultanului care a tot modificat aspectul propriului palat până când, nemaiavând ce să îi adauge, l-a demolat, fericit că a găsit încă o metamorfoză. Una finală, drastică, stupidă...

Adevărul este că, oricât și-ar defini un scop în viață, persoanele dedicate modernismului cu orice preț se mișcă, ideologic, în jurul lor, precum giruetele în jurul axului. Și doar ancorarea în propriul sine, binișor exacerbat, îi împiedică pe cei plămădiți din schimbare să decoleze spre alte și alte zări, în funcție de ideile acceptate pe moment.

Lucru de mirare, oamenii schimbării (unii i-ar numi „corecți politic”, că tot e încă la modă acest termen, pe care eu, însă, îl evit) au un talent aparte: colecționează adepți, așa cum alții colecționează timbre sau șervețele. Și nimic nu e mai trist decât să vezi persoane de bună calitate, cu intenții lăudabile, în principiu, încolonate în spatele unei giruete, repetând sloganuri potrivite momentului și schimbându-și poziția în funcție de bătaia vântului… ideologic.

Serios vorbind, însă, trebuie să recunoaș­tem că devine tot mai greu să ținem pasul cu nestatornicia ideilor contemporane, abandonând principii și sentimente de dragul schimbării. Deoarece, dacă am accepta teoria potrivit căreia tot ce este vechi este și perimat ori chiar caduc, ar trebui să aruncăm la gunoi veacuri de înțelepciune, înlocuindu-le cu mărunte construcții ideologice efemere, abia emise și ajunse deja către finalul vieții.

Să nu credem, însă, că aceste rătăciri sunt noi. Au existat, de-a lungul timpului, nenumărate încercări de înnoire intempestivă și găunoasă, care au provocat răni adânci și suferințe greu de uitat. Comunismul a clamat schimbarea, progresul, renunțarea la bigotismul și obscurantismul identificate, arbitrar, fără noimă, în învățăturile Bisericii. Să ne amintim că, în decembrie 1989, oamenii ieșiți în stradă strigau „Dumnezeu este cu noi”, fericiți că puteau rosti, în libertate, aceste vechi cuvinte, mult timp interzise...

Cât despre oamenii care, prin atitudini dictate de orgoliu, prilejuri neratate de ceartă și dușmănie, își urmăresc propriile interese, unora ca aceștia le spunea Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa sobornicească: „Nu știți ce se va întâmpla mâine, căci ce este viața voastră? Abur sunteți, care se arată o clipă, apoi piere” (Iacov 4, 14). Iar după aceea, atrăgându-le atenția atât celor care greșeau, cât și celor care tindeau să îi urmeze, scria niște cuvinte care ar trebui așezate pe frontispiciul civilizației, fără a fi șterse sub imboldul modernelor metamorfoze de moment: „Cine știe să facă ce e bine și nu face păcat are” (Iacov 4, 17).