Mica Unire şi marea dezbinare

Dezbinare e un cuvânt plin de menajamente pentru modul în care au sărbătorit românii Ziua Unirii. Fireşte, şi alte popoare au dezbinarea lor, oamenii manifestând opţiuni politice diferite, clase sociale antagonice sau chiar regiuni în care locuitorii manifestă ostilitate faţă de ceilalţi cetăţeni.

Însă pentru fiecare popor au existat anumite momente de graţie, în care unitatea a primat. Avem şi noi, românii, câteva astfel de episoade, în istoria noastră, din ce în ce mai puţin studiată în şcoli. Unul dintre ele este cel serbat an de an, în data de 24 ianuarie - unirea în cuget şi simţiri a Moldovei şi Ţării Româneşti.

Numită şi Unirea Mică, această sărbătoare este, în mod tradiţional, un motiv de bucurie, atât pentru şcolari, cât şi pentru oamenii mari, fiecare dintre noi având, o dată în an, ocazia să joace Hora Unirii şi să cânte "Hai să dăm mână cu mână/Cei cu inima română!". În unele şcoli, clasele participă împreună la festivităţi, iar la biserici se săvârşeşte o slujbă de mulţumire.

Astăzi, multora dintre români le este greu să mai sărbătorească, căci ziua de mâine se arată nesigură: salariul a scăzut şi, poate, va mai scădea, pensia e oricum mică şi, poate, se va impozita, starea sănătăţii se degradează, iar sistemul medical nu îţi asigură nici măcar confortul psihic că vei fi tratat şi îngrijit. Pare logic să nu mai iasă lumea în piaţă, îmbrăcată în haine tradiţionale şi să se bucure de un eveniment deloc personal. Iar dacă, totuşi, mânaţi de patriotism sau doar de perspectiva unei farfurii cu mâncare oferite de autorităţi au ieşit să sărbătorească, apariţia unor personalităţi pe care nu le simpatizează a declanşat un cor de huiduieli, nepotrivite contextului de sărbătoare naţională.

Dar în anul de graţie 1859? Oare oamenii din cele două principate aveau pensii? Contractul colectiv de muncă le asigura lor un salariu minim decent? Perspectiva şomajului le paraliza orice iniţiativă lucrativă? Evident că nici măcar nu ştiau să se plângă de toate aceste lipsuri. În plus, ei aveau ceva ce noi, cei ne astăzi, nici măcar nu mai ştim că ne lipseşte: îl aveau în inimi pe Dumnezeu.

Astfel, raportându-se la ziua de mâine din perspectiva creştinului, pentru care asigurările sociale şi de sănătate sunt rugăciunile şi faptele bune, ROMÂNII de la 1859 au găsit nu puterea, ci entuziasmul necesar pentru a purta pe braţele mulţimii conducătorii spre decizia dorită de toţi. Au avut, la urma urmei, şi puterea să dorească un lucru abstract, cum este unirea, şi chiar dacă nu cuprindeau cu posibilităţile lor intelectuale toate consecinţele acestui act au înţeles, în spirit creştinesc, liturgic, că "Unde-i unul nu-i putere/La necaz şi la durere./Unde-s doi, puterea creşte/Şi duşmanul nu sporeşte."

Ce să sărbătorim? Mereu ne lamentăm că suntem o ţară mică, în calea marilor puteri, sub ameninţarea tuturor restriştilor care încearcă lumea aceasta. Dar dacă eram şi mai neînsemnaţi? Fără actul unirii de la 1859, este posibil să nici nu mai fi existat astăzi, ca popor. Asimilarea agresivă caracteristică perioadei comniste şi populaţiile puternice care ne înconjoară ar fi conlucrat la extincţia românior sau vlahilor. Cântecele noastre sau poeziile s-ar fi putut scrie cu litere chirilice, iar graiul românesc ar fi putut necesita măsuri de discriminare pozitivă, pentru a subzista.

Sărbătorim deci, în fiecare 24 ianuarie, poate, chiar existenţa noastră, actul Unirii fiind un act de supravieţuire pe scena istoriei.