Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Michelangelo, poet al pocăinţei

Michelangelo, poet al pocăinţei

Un articol de: Dragoș Dâscă - 12 Dec, 2008

Sculptor, pictor, arhitect şi poet, Michelangelo Buonarroti s-a născut la Caprese, pe 6 martie 1475, şi a murit la Roma, la 18 februarie 1564. Se trăgea dintr-o familie florentină de stirpe nobilă; şi-a făcut ucenicia în domeniul artelor plastice sub îndrumarea lui Domenico Ghirlandajo, a lui Bertoldo, care, la rândul său, fusese ucenicul lui Donatello. O latură a geniului său mai puţin cunoscută este cea de creator de poezie. De la Michelangelo ne-au rămas aproximativ 300 de poezii - sonete, madrigale, canţone, terţine, octave - pe care nu le-a publicat în timpul vieţii. Vor cunoaşte tiparul în 1623, nepotul său omonim fiind editor. O parte dintre aceste poezii, cele scrise îndeosebi după 1547, sunt creaţii lirice religioase. Ele au fost traduse admirabil şi în limba română de către C. D. Zeletin. În puţine cuvinte, vom încerca să surprindem universul poetic religios al artistului toscan.

Un tablou prezent în poemele sale este cel al nepăsării aşa-zişilor creştini faţă de cuvântul Evangheliei. Şi în vremea sa, oamenii trăiesc într-un întuneric spiritual, departe de lumina credinţei în Hristos: „Orbit-a lumea, pilda rea la proră/ Scufundă obiceiurile bune,/ Lumina piere, ce-i curaj apune,/ Înşelăciunea creşte în auroră“; dar poetul ştie că, deşi cei mulţi şi orbi aleg calea cea largă, totuşi, mai există o rămăşiţă a Noului Israel care aşteaptă venirea Mântuitorului cu o nelinişte apăsătoare: „Ah, când veni-va ceasul ce-l aşteaptă/ Acei ce cred în Tine? Prelungirea/ Ucide suflet, macină viaţă“ (De moarte sigur, însă nu de oră...).

Spre apusul vieţii, el, artistul care s-a bucurat de înşelătoarea fericire a acestei lumi, este gata să renunţe la orice lucru care l-ar mai putea ridica în slava lumească pentru a dobândi iertarea lui Hristos: „Scăpând de-înrobitoarea mea povară/ Desprind de lume inima sătulă/ Şi vin la Tine...“, căzut în genunchii inimii, în imagini lirice care amintesc de Psalmul 50: „Nu-mi judece ochii divini trecutul/ Urechea ne-ntinată nu-l asculte... ci să-mi spele/ Doar sângele ce l-ai vărsat, avutul/ Păcatelor, cu vârsta tot mai multe/ Iertând în totul rătăcirii mele“ (Scăpând de-înrobitoarea mea povară... ). Este o luptă pe care fiecare dintre creştini o duce cu sinele său, cu automatismele pe care le-a căpătat săvârşind în mod repetat păcatul: „Mi-e greu de ani şi de păcat puţinul,/ Obişnuinţa-mi prins-a rădăcină“.

Pe cel ce nu vrea să ştie de porunca iubirii şi îşi petrece viaţa departe de Biserică, o îndoită moarte îl aşteaptă: cea a trupului, inevitabilă şi comună, şi moartea sufletului, cea mai cumplită şi hărăzită celor nesimţitori cu duhul: „Stau două morţi asupra mea să vină,/ Iar sufletului hrană dau veninul“; aceeaşi imagine a morţii îndoite: „Iar azi, când merg spre două morţi, din care/ De una-s sigur şi mă paşte alta,/ Iubirea, vană ieri, unde mă va duce?“ (Sosi, pe-o mare prinsă în furtună...). Rugăciunea îmbracă poezia sa precum o haină. Artistul florentin mărturiseşte: el şi-a schimbat viaţa şi a renunţat la păcat şi speră ca această cale a pocăinţei să nu-i fie închisă, ba chiar, Însuşi Hristos să-i aline amărăciunea pe care o aduce regretul unei vieţi trăite în deşert: „Ci până-i cade muritoarea coajă/ Fă-i jumătate calea lui târzie/ Şi întoarcerea mai certă şi uşoară“ (Mi-e greu de ani şi de păcat puţinul...). Aceeaşi rugăminte, de a-l sprijini în Golgota pocăinţei, se aude şi în strofa următoare: „Spre cer, redu-mi la jumătate calea/ Dar şi în cea de-a doua jumătate/ Dă-mi, rogu-Te, o mână salvatoare!“. Ştie chiar şi cum ar putea primi uşurarea: „Fă să urăsc ce-i place lumii, valea/ Cu frumuseţi de oameni adorate“ (Tot timpul hărăzit spre rugăciune...).

În fiecare vers din creaţia poetică religioasă a lui Michelangelo cititorul observă luciditatea tăioasă cu care poetul îşi analizează anii pe care i-a irosit în necunoştinţă de chemarea la mântuire a lui Hristos-Domnul. Cel care a pictat Capela Sixtină şi a dus arta sculpturii la desăvârşire prin creaţii, precum David sau Pieta, se spovedeşte lui Hristos în versurile sale, sfidând ecourile posterităţii, luând pe umerii săi jugul unei veritabile penitenţe publice: „Nu-i lucru în micime să-l întreacă/ Pe cel ce sunt eu, Doamne, fără Tine!/ De aceea-ţi cer puterile-mi puţine,/ O, dor al meu, iertare şi se-apleacă...“ (Nu-i lucru în micime să-l întreacă...).

Om fiind, deci fiinţă care trăieşte sub apăsarea eternităţii, el ştie că cele ce odinioară s-au măsurat în clipe; puteau avea greutatea unor ceasuri, a unor zile, dacă le-ar fi împodobit cu veghe şi luare-aminte; versuri ce par desprinse din Aphantisma, pagini ce inspiră buchetul pe care îl poartă cu sine vinul amar al regretului: „Tot timpul hărăzit spre rugăciune/ Mi l-a furat iluzia lumească,/ Păcătuiam sub dragostea cerească/... Cum nu pot spune“. Dorinţa proprie omului de a-şi cunoaşte Creatorul şi tainele creaţiei, poetul şi-a convertit-o în patimă: „Ce-a dus pe alţii la înţelepciune/ Pe mine-a izbutit să mă orbească“; totul, minte şi inimă, a fost acaparat de iubirea de sine, iar neputinţa de a se lepăda cu totul de ea îl împinge la o deznădejde care adăposteşte în sine sămânţa pocăinţei: hotărârea de a se lupta cu voinţa înrobită de păcat: „Şi nu mai sper, dar prinde-un dor să crească/ Amorul propriu de a mi-l răpune“ (Tot timpul...). Dar ce a hrănit iubirea de sine? Chiar ceea ce l-a ridicat şi i-a făcut un nume, talentul: „Văd bine că greşit-am împreună/ Şi eu şi fantezia mea deşartă,/ Ce idol şi monarh făceau din artă...“. Dar acum, în ceasul în care îşi aşterne spovedania lirică, Michelangelo nu mai este un geniu al Renaşterii, un prinţ al Artei, ci un fiu al Bisericii, dorind ca sufletul să-i fie pictat în culorile pocăinţei, fiindcă omul smerit este singurul tablou pe care îl priveşte Hristos: „Nu-mi dă odihnă pensula, nici dalta,/ Ci doar Acel ce pentru-îmbrăţişare/ Spre noi desface braţele pe cruce“ (Sosi, pe-o mare...).

Botezat cu botezul pocăinţei, icoană a fiului risipitor care se întoarce la Părintele său, Michelangelo este un poet născut din dogoarea recunoştinţei pentru iubirea lui Dumnezeu faţă de omul care se pocăieşte, pe care o respiră Psalmii. Cine putea să-l mai întoarcă de la calea cea strâmtă, cea a urmării poruncilor lui Hristos, pe cel ce striga „Pe Tine doar Te chem, o, drag Părinte,/ În chinu-mi orb, în zarva inutilă.../ Nu ştiu ce-i bunătatea fără Tine“ (Arată-mi-Te-n tot, Cerească Minte...). Poezia religioasă scrisă de Michelangelo Buonarroti rămâne peste veacuri drept un model de mărturisire, de pocăinţă, fiindcă, în persoana artistului toscan, geniul talentului a fost dublat de conştiinţa nimicniciei proprii.