„Micul Cucuzel“

În anul 1984, când l-am întâlnit întâia oară pe episcopul Sebastian, tânărul seminarist Sorin Paşcanu de atunci, făcea parte dintr-un grup de zece elevi din Episcopia Bucureştilor care fuseseră trimişi să studieze la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ.

Prahovean de origine şi închinoviat ca frate la schitul Crasna din aceeaşi regiune, s-a integrat uşor în atmosfera mănăstirilor nemţene în preajma cărora a petrecut cinci ani de studii temeinice, legându-şi, astfel, amintirile de locul nepereche din dulcea şi binecuvântata Moldovă. Ca elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, episcopul Sebastian Paşcanu a strălucit prin cuminţenie, discreţie şi cântare aleasă, aş putea spune strălucită, fără a exagera cu ceva.

Trecea neobservat printre tinerii exuberanţi, uneori gălăgioşi, ai şcolii, ţinându-şi rânduiala monahală în tăcere, supunându-se rigorilor acelor ani care nu-i permiteau nici purtarea uniformei mănăstireşti şi a bărbii ori locuirea în mănăstirea din apropiere. Cu toate acestea, a aşteptat momentul terminării studiilor pentru a deveni monahul Sebastian şi, mai apoi, slujitor al Sfântului Altar.

Ca elev la Neamţ a rămas în amintirea colegilor de studii ca un neîntrecut protopsalt care cânta şi încânta la slujbele din paraclisul Seminarului ori la mănăstirile şi parohiile din jur. Circulau încă de pe atunci casete cu anumite cântări calofonice măiestrit interpretate de „Micul Cucuzel“ sau „Privighetoarea Seminarului“, cum era numit de noi.

Cântarea lui, atunci şi acum, este expresia unei stări de extaz, a unei trăiri aparte, a unei cuminecări cu înălţimile dumnezeieşti la care se ajunge foarte greu.

De această stare provocată de cântul novicelui de la Crasna, s-au bucurat seminarişti şi monahi, monahii şi credincioşii din ţinutul Neamţului. Cât de înălţător răsuna „Pe Tine Te lăudăm“ ori Axioanele şi celelalte felurite cântări. Au fost clipe unice a căror reverberaţie o simţim şi acum, după trecerea atâtor ani.

Vizita la patriarhul Teoctist

În timpul studiilor de la Bucureşti, l-am întâlnit din nou, slujind împreună la biserica Facultăţii de Teologie „Sfânta Ecaterina“, în satul său natal, Filipeştii de Pădure, la Schitul Crasna sau la Mănăstirea Sinaia, unde era retras pentru câteva luni patriarhul Teoctist.

Când l-am vizitat împreună cu ierodiaconul Sebastian Paşcanu pe patriarhul care trecea prin momente grele, acesta ne-a primit în chilia de la Sinaia şi ne-a vorbit cu multă atenţie. La sfârşitul întâlnirii, ne-a rugat să nu-l pomenim la Privegherea şi Liturghia ce urmau să le slujim în prezenţa Preafericirii Sale. Nu i-am urmat atunci cuvântul, l-am pomenit pe el şi nu locotenenţa instituită. La sfârşitul slujbelor, patriarhul parcă a zâmbit puţin şi am simţit că vizita noastră i-a adus bucurie printre atâtea încercări în tumultoasa primăvară a anului 1990.

Ierodiaconul Sebastian a rămas apoi multă vreme în preajma patriarhului Teoctist ca stareţ la Crasna, exarh al mănăstirilor şi episcop-vicar la Arhiepiscopia Bucureştilor. Au trecut pe neobservate anii aceştia. Cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu Preasfinţia Sa au însemnat, pentru mine, tot atâtea momente de aduceri-aminte din anii de şcoală, rămaşi departe ca şi tinereţile noastre.

Episcopul Sebastian a învăţat foarte mult în acest răstimp şi nu cred că a cheltuit fără folos timpul slujirii preoţeşti şi arhiereşti. A rămas pe mai departe acelaşi monah tăcut şi înţelept, demn şi veghetor, atent şi sârguincios.

Aflându-mă şi eu călător prin cetatea Bucureştilor am primit într-o zi invitaţia pentru întronizarea Preasfinţitului Sebastian, ca întâiul episcop al Slatinei. Citind textul misivei mi-au trecut prin minte multe amintiri şi am aşteptat ziua bucuriei sale. Era de fapt răsplata unei lungi osteneli şi a peste 25 de ani de slujire în viaţa monahală a smeritului şi osârduitorului episcop Sebastian. De aceea am meditat mult la faptul că pământul Oltului, eparhia de astăzi a Slatinei, a fost păstorit odinioară de Sfântul episcop Calinic al Râmnicului şi Noului Severin care a binecuvântat mănăstirile şi enoriile zonei făcând să rodească seminţele Cuvântului dumnezeiesc în pământul cel bun.

Aşteptat cu evlavie şi bucurie de mulţimi impresionante (la Sfânta Liturghie din ziua Bunei Vestiri au participat câteva sute de preoţi şi monahi şi patru-cinci mii de credincioşi), Preasfinţitul Sebastian a făgăduit că se va identifica cu preoţii şi credincioşii acestei zone în care s-a născut cu mai bine de trei sute de ani în urmă marele voievod al Ţării Româneşti, Sfântul martir Constantin Brâncoveanul, devenit, din 25 martie 2008, ocrotitorul acestei noi eparhii a Patriarhiei Române.

În vizita făcută îndată după întronizare la mănăstirea eparhiei, am observat bucuria monahului, ascunsă în persoana episcopului, de a întâlni obşti monahale numeroase (la Brâncoveni vieţuiesc peste 70 de călugăriţe), cu dor de rugăciune şi slujire totală a Bisericii.

Plecând de la Slatina, m-am gândit la drumul deschis noii slujiri a episcopului titular. Sunt multe de făcut, este un început care înseamnă trudă, zidiri, osteneală şi chiar durere. Pe de altă parte, este şansa unora de a scrie o pagină nouă a Istoriei Bisericii de pe pământ, înscriindu-şi în acest fel numele şi în Ceruri.

„Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule“

Episcopului Sebastian Paşcanu i se potriveşte zicerea unui înţelept: „Binele nu face zgomot, zgomotul nu face bine“. Cel care lucrează cu adevărat binele se fereşte să-l facă trâmbiţând. Sunt de fapt îndemnurile Mântuitorului Hristos adresate ucenicilor Săi: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel, nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din Ceruri...“ Oricine aude cuvintele Domnului şi le împlineşte asemănatu-s-a bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. Pe stânca cea tare a credinţei rămân toţi cei ce-şi pun nădejdea în Domnul. Loviţi de furtuni, aşteaptă zile senine şi binecuvântate.

Cuvântul de întronizare al episcopului Sebastian Paşcanu a început prin cuvintele: „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule...“

La începutul slujirii în eparhia Slatinei, ocrotită de îngeri şi cerurile Oltului, îi dorim episcopului Sebastian să fie inspirat şi vegheat din ceruri de Sfântul voievod martir Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi cu sfetnicul Ianache, ctitorii mănăstirii Brâncoveni, în care se păstrează mormintele părinţilor domnitorului martir şi a rudeniilor sale. În fiecare zi, prin chiliile călugăriţelor, se aude, ca un murmur de rugăciune, balada nemuritoare ce aminteşte de sângerosul martiriu din Constantinopol, din acea zi de 16 august 1716.

În sfârşit, la această slujire nouă, îi aduc aminte Preasfinţitului Sebastian cuvintele Sfântului Isaac Sirul: „Să ai limba blândă şi nu te va întâmpina câtuşi de puţin necinstea. Dobândeşte buze dulci şi-i vei avea pe toţi prieteni. Să nu te lauzi niciodată cu limba ta, pentru faptele tale...“