Mielul şi privighetoarea

Adevăraţii disperaţi nu fac revoluţii, ci fug de lume. Ei nu sunt inamicul, sunt străinul..." Aceste rânduri sunt desprinse din cartea "Ignoranţa înstelată" a unui gânditor francez, Gustave Thibon, care a trăit nu mai puţin de 98 de ani (1903-2001). Le-am reţinut fiindcă îl pun la punct pe orice fundamentalist. Cu alte cuvinte, dacă nu mai suporţi lumea aceasta - şi de bună seamă ai toate motivele perfect îndrituite s-o deteşti -, nu o lovi, las-o în pace şi retrage-te! Nu eşti un duşman al ei, un barbar, un criminal, nu porţi pieptar de dinamită pe care-l detonezi, ci pieptar de stele, cu atât mai strălucitoare, cu cât şi recluziunea e mai adâncă.

Dar cine stă să asculte un asemenea sfat? Tot Thibon spune în alt loc. Tipurile principale ale acestei lumi sunt măgarii şi lupii. "Măgarii pasc pe păşunile îmbelşugate, dar saturate de îngrăşăminte chimice ale societăţii de consum, iar lupii aleargă în urma carului revoluţiei..." Primii, deci, rag de plăcere, ceilalţi urlă de furie. Amândouă ipostazele sunt jalnice, dar caracterizează foarte bine vremurile în care trăim. Oricât de mult ne-am fandosi, până la urmă, dacă avem un minim de sinceritate şi de luciditate, ajungem să ne recunoaştem în unul din aceste două tipuri. Măgarul şi lupul sunt emblemele care înrobesc umanitatea. Dar unde au rămas mielul şi privighetoarea? Altfel spus, unde sunt cei care se jertfesc şi cei care cântă mai presus de jertfă precum îngerii din cer? Gustave Thibon nu pune o asemenea întrebare. Soluţia oferită de el furioşilor este aceea de-a se retrage din lume. Mai departe, textul curge astfel: "Hristos s-a proclamat străin lumii. Eu nu sunt din lumea aceasta, dar tot el a spus: Eu am biruit lumea. Afirmaţiile nu se contrazic, căci formula a doua trebuie interpretată nu în sensul unei bătălii date cu arme egale şi pe acelaşi teren, ci în sensul unei mutaţii interioare care ne face insensibili la influenţele lumii şi invulnerabili la loviturile ei..." Oare? Suntem chiar invulnerabili? Aceia care nu se roagă deloc şi aceia care cad din rugăciune, nesimţiţii şi stigmatizaţii, se ciocnesc unii de alţii şi-şi fac imens rău. Dacă printre cei doi munţi care se izbesc în capete se mai poate strecura câte o fiinţă fără a fi zdrobită este mare lucru. Poate e chiar privighetoarea, mesagerul angelic pe care această lume nu-l poate răni. În schimb, mielul înroşeşte cu propriul sânge trupurile colţuroase ale munţilor. El trece printre cele două mase pietroase, printre capetele de lup şi de măgar ce rânjesc la el, ştiind că fie colţii unuia, fie ai altuia îl vor sfârteca. Cine dintre noi, după ani de meditaţie şi efort interior, a înţeles că nu e nici fiară, nici pasăre, atunci cu siguranţă va afla că este miel. Şi atunci liniştit pleacă la drum, adică spre moarte. S-a hotărât să iasă din lume şi fiecare centimetru străbătut din sacrificiala sa călătorie reprezintă o sfâşiere a vieţii, până când, fericit, dându-şi duhul, vede lumina de dincolo de munţi.