Mijlocirea sfinților

Singura menire a omului pe pământ e să ajungă sfânt. Acesta-i rostul suprem al omului, ținta finală. Ratarea țintei, etimologic, e definiția păcatului.

Imitarea sfinților e, de altfel, cel mai demn mijloc de cinstire a lor. 

E de menționat faptul că sfinții, trăind pe pământ, au ­anticorpi la majoritatea problemelor lumești. N-au fost încercări și greutăți care să nu-i atingă. Pentru că viața lângă Hristos nu e una ușoară, lipsită de griji. Iar sfinții nu au fost supermani, ci niște oameni care-au înțeles că eforturile umane au rezultate ­incerte. Și că doar dacă te pui ­înaintea lui Dumnezeu, asemenea lui Petru-pescarul, eforturile tale s-ar putea să capete dimensiuni eshatologice.

Sfinții știu că lumea de azi ne-nvață să ne încredem în propriile puteri. Să fim autonomi. Și că orice formă de „dependență” e considerată o vulnerabilitate de care trebuie să te lepezi urgent. Dar ei nu vor interveni niciodată în libertatea noastră. Nu ne vor forța alegerile, dar vor fi mereu prezenți în proximitatea sufletului. Gata să răspundă la orice neputință. Sfinții sunt oameni - am zice noi popular - „săritori”, „disponibili” în mod nediscriminator, mereu „aici”. 

De multe ori le cerem sfinților lucruri cotidiene. Uneori banale. Rareori mântuitoare. Dar sfinții înțeleg și mijlocesc pentru noi în pagube, în călătorii, în boli, în examene. Și întotdeauna răspunsul lor la rugăciune va fi pe măsura sincerității căutărilor noastre. Pentru că sinceritatea și ­firescul sunt proprii sfințeniei. Oricât am vrea să credem că tipologia sfinților este una comparabilă mai degrabă cu perfec­țiunea decât cu firescul, vin și ne contrazic Apostolii Petru cel care s-a lepădat și Pavel-prigonitorul, Maria Egipteanca, o fostă desfrânată, și multe cete pe care nu-i loc să le-amintim. Toți pot fi „acuzați” de slăbiciuni omenești, dar nici unuia nu i se poate imputa că i-a lipsit firescul. Deoarece firescul e sfințenia și sfințenia e firea omului. Doar nu ne cheamă Dumnezeu la asemănarea cu El spunându-ne „Fiți sfinți pentru că Eu sunt Sfânt!” (I Petru 1, 16)?

Trebuie să ne facem prieteni printre sfinți. Să ni-l apropiem pe unul purtându-i numele. Pe altul imitându-i, la măsura virtuților noastre, asceza. Pe unul citindu-i acatistul, iar pe altul ­cerându-i ajutorul în forme netipizate. Nici unul, nici celălalt nu vor fi nepăsători la strigătul nostru. E minunat să te poți lăsa în grija sfinților! Să ai atâția sfinți prieteni încât să nu mai știi pe care să-l chemi într-ajutor. Și ei să se grăbească să te ajute în virtutea „liturghiei fratelui” pe care au săvârșit-o pe pământ, ca o ­continuare firească a Liturghiei euharistice.

Cultul sfinților e atât de ușor de împropriat, încât și credincioși ai unor confesiuni creștine care nu-l recunosc oficial apelează la el, știind că „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” ­(Iacob 5, 16). Astfel, am întâlnit în practică creștini reformați care intrau în biserici ortodoxe să caute Acatistul Sfântului Mare ­Mucenic Mina, pentru că cineva le furase calul din ogradă. Trebuie menționat faptul că, dincolo de aparenta simplitate a contextului, stă inima arzândă a unui om care caută ajutor la sfinți. Și din acest motiv, am putea spune că sfinții sunt aconfesionali, fapt demon­strat de modul concret în care credincioșii se raportează la ei. Fără a relativiza credința din care facem parte, cred cu tărie că sfinții răspund oricui le cere ajutorul, după modelul samarineanului milostiv care nu a stat să cerceteze confesiunea, etnia sau statutul social al celui căzut între tâlhari, ci s-a grăbit să fie de folos suferindului. Astfel, dragostea sfinților depășește judecata ­omenească și surclasează gra­nițele și limitele - adesea justificate - pe care ni le impunem. Câte convertiri nu au avut loc datorită binefacerilor sfinților, revărsate asupra unor oameni care nici ­măcar nu cutezau să creadă că le vor primi! Dragostea sfinților e covârșitoare și se evidențiază mai ales atunci când rourează inimile oamenilor care se-ndoiesc, au dubii, caută, cad, dar nu ­deznădăjduiesc.

La finalul acestui veac, „sfinții vor judeca lumea” (I Corinteni 6, 2). Și o vor judeca nu prin prisma virtuții la care au ajuns, ci prin tiparul capacității noastre de a ne lăsa în brațele lui Dumnezeu. Apoi, sfinții - model de comuniune desăvârșită - vor mijloci pentru noi înaintea Tronului ceresc, mai ales dacă vom reuși în timpul vieții noastre pămân­tești să fim liant în dezbinări și pace-n nedreptăți. Nu poți să te închizi în propria-ți rapacitate nefiind capabil să aduni lângă tine oameni, dar să ai pretenția să fii în comuniunea sfinților. Trebuie ca inima ta să fie deschisă, iar întâlnirea cu orice om să fie ca o închinare la chipul lui Dumnezeu.

Așadar, cultul sfinților e cultul prieteniei. E proba firescului ontologic. E dovada iubirii necon­diționate de coordonate temporo-spațiale. E siguranța unei legături de suflet și de sânge. Pentru că sfinții-s din ­neamul omenesc. 

(Pr. dr. Bogdan Chiorean este coordonatorul Centrului de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie” Cluj-Napoca)