Milostenie de... cinci minute

Tanti Elena locuieşte în cartierul Drumul Taberei din Bucureşti. Trăieşte singură de ani buni şi aşteaptă zilnic vreun vecin sau vizitator care să se oprească doar pentru cinci minute să o asculte, să îi spună câteva cuvinte...

Bărbaţi şi femei într-o continuă goană după timp, copii care aleargă, porumbei care se aşază pe marginea blocului, florile din grădiniţă, toate acestea le priveşte tanti Elena din hol, prin fereastra blocului.

Bătrâneţea şi neputinţa au învăluit-o în decursul vremii şi acum se plimbă atât cât o mai ţin puterile de la uşa apartamentului până la lift, sperând că acesta din urmă va aduce un călător dornic de vorbă.

Astăzi sunt foarte multe categorii de oameni singuri. Există copii abandonaţi, persoane rămase singure în urma unui divorţ, deţinuţi etc. Între aceştia, problema cea mai dramatică o reprezintă, poate, bătrânii, care, dincolo de îmbătrânirea firească şi inerentă, se lovesc de graba, prejudecăţile, indiferenţa şi egocentrismul celor de lângă ei.

Întâlnim la fiecare pas vârstnici care au nevoie de sprijinul, de vorba, de timpul nostru. Tanti Elena este doar unul dintre exponenţii acestei lumi care aşteaptă binele pe care Hristos îl reclamă în Evanghelie: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Matei 25, 40).

De mult ori nu refuzăm să îi ajutăm pe cei de lângă noi, dar obişnuim să cerem socoteala celor nevoiaşi despre întreaga lor viaţă. De ce? Unde? Din ce cauză? Cum?.... toate acestea pentru a vedea dacă cel ce ne cere milostenia o merită sau nu?

Alte ori, când îi vedem pe cei mulţi neajutoraţi, alegem să ne supărăm pe instituţiile statului, pe Biserică, pe ONG-uri, că nu fac nimic pentru ei.

Încercăm să ne justificăm lipsa de reacţie la întâlnirea cu aproapele motivând că nu suntem foarte înstăriţi şi că oricum puţinul pe care am putea să-l oferim nu ar ajuta foarte mult.

Fie la metrou, fie la semafor, cei defavorizaţi ne întâmpină permanent şi ne cer discret sau insistent mila. Cei mai mulţi obişnuim să aruncăm în grabă un bănuţ care ni se pierde prin buzunar, uşuraţi la gândul că ne-am făcut datoria de creştin şi în acea zi.

De multe ori, pierdem sensul real al jertfei Evanghelice şi ne ataşăm de „spiritualitatea“ grăbită şi confortabilă a contemporaneităţii noastre, care ne propune insistent superficialitatea, evitarea jertfei de orice fel, lipsa de implicare şi de consum fizic şi moral, precum şi aderarea la soluţiile cele mai facile.

Trăim cu toţii într-o civilizaţie care slujeşte stării de îmbunătăţire şi uşurare a vieţii omului, centrată mai ales în zona celor materiale. Nu ar fi nimic negativ în toate aceste manifestări dacă nu ne-ar înstrăina de adevărul Evanghelic şi dacă toate acestea nu s-ar întâmpla aşezând în mijloc individualismul în dauna comuniunii frăţeşti.

Asistăm impasibili la campaniile de binefacere promovate de mass-media, la cele desfăşurate de partidele politice - de cele mai multe ori în contexte electorale-, dar uităm că putem fi sau deveni creştini prin noi înşine şi prin mica noastră jertfă.

Fiecare dintre noi putem să investim măcar câteva minute de gând bun, câteva minute din timpul nostru liber, câteva minute de răbdare, câteva minute de înţelegere pentru cei ce privesc lumea doar prin fereastră.

De multe ori, pentru tanti Elena şi pentru cei ca ea pot fi mai importante 5 minute în care să o asculţi, să o încurajezi şi să-i promiţi că vei face o închinăciune pentru ea. Când ai răbdarea necesară şi o petreci până la uşa ei (durează mai puţin de 5 minute), faţa îi surâde încercând într-un mod simplu, dar autentic să-ţi mulţumească, iar alteori se mulţumeşte doar şi cu o simplă privire.

Lumea lui tanti Elena nu are acces direct la lumea de dincolo de fereastră, dar fiecare dintre noi avem daruri suficiente prin care putem să aducem măcar pentru 5 minute pe zi sau chiar pe săptămână, crâmpeie de viaţă şi bucurie în jurul celor ce trăiesc din amintiri şi speranţe. Trebuie doar să jertfim din timpul nostru câteva secunde, minute (fiecare după putinţă).

Avem exemplu pe bogatul cel desfătat, care în toate zilele a trecut pe lângă Lazăr cel sărac şi nu s-a îngrijit de dânsul, şi pe patriarhul Avraam, care şedea înaintea uşii şi primea deopotrivă pe toţi trecătorii şi vorbea cu toţi şi îi ospăta pe toţi şi, într-o bună zi, a primit chiar şi îngeri, fără chiar să-i cunoască.