Mintea de veghe

"Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui..." Sunt cuvintele, dacă nu mă înşel, ale lui Siluan Athonitul şi cuprind un mister temut asupra căruia ne aplecăm mereu cu mult folos. Ce vrea să spună monahul în ultimă şi în ultimă instanţă? Că pentru a ne desăvârşi spiritual locuirea în iad este chiar necesară. Cine nu coboară jos de tot, până în straturile bazice ale universului, acolo unde duhoarea poate fi atât de intensă, încât există riscul să-ţi pierzi cunoştinţa, iar priveliştile monstruoase să-ţi rănească ochii, acela nu are cum să capete apoi garanţia revenirii şi deci a urcuşului. Desigur, există pericolul de-a rămâne captiv până la capăt în lumea infernală - ceea ce se întâmplă acum cu cei mai mulţi - şi atunci orice discuţie este inutilă. Tocmai de aceea se impune precizarea făcută de sfântul părinte. Stai în iad, dar nu deznădăjdui! Păstrează-ţi mintea trează, fiindcă pierzania nu vine neapărat de la simţurile rătăcite, ci de la gândirea viciată. O minte de veghe poate face faţă oricărei tentaţii şi, oricât de vicleană ispita, nu te poate cuceri. Ca opus al deznădejdii, nădejdea nu trebuie interpretată obligatoriu în registru moral, ci tehnic iniţiatic. Veghea din care nu au cum să lipsească cele trei virtuţi teologale, credinţa, iubirea şi, evident, speranţa, toarce din caier un fir de lumină care ne scoate din labirint, din maţele inflamate ale chitului tenebros, fiind ramura de măslin care înseninează zarea, frunza de salcie care-l însoţeşte pe Domn.

Realizarea spirituală, aşadar, nu este dată de staţiuni egale cu ele însele, de ceea ce am putea numi beatitudine paradisiacă sau perpetuitate angelică. Realizarea spirituală ţinteşte eternitatea, viaţa veşnică şi numai cel care a cunoscut cu adevărat suferinţa şi s-a lovit de primejdia disoluţiei fără întoarcere, acela reuşeşte până la urmă să se ridice foarte sus, atât de sus, încât îngerii şi păsările ca simboluri ale îngerilor se sperie şi încremenesc exstatic privind o asemenea ascensiune.

Mai apare aici un aspect pe care nu se cuvine să-l ocolim. Coborârea nu este cădere. Dacă ar fi numai atât, atunci nu am mai vorbi de revenire şi înălţare. Căderea este şi sancţiune pentru o greşeală majoră, iar răscumpărarea presupune de aceea o lucrare mai complicată. Coborârea însă poate fi tălmăcită şi ca ocultare. Până la maturarea germenului din noi înşine avem nevoie de o perioadă de ascundere în care nu vrem să ne arătăm la faţă şi singuri, izolaţi, prin veghe, post şi rugăciune, luptăm cu toate primejdiile destrămării. Nu mai ştie nimeni de noi, putem fi uitaţi şi daţi dispăruţi, dar nu ne uită mintea care stă de veghe şi îngerul cuibărit în inima trează. Oare marile încercări prin care au trecut foştii deţinuţi politici nu reprezintă o excelentă ilustrare a cuvintelor de la început? Nu au coborât ei în iad, dar n-au deznădăjduit şi, în cele din urmă, după perioada de maturare, au ieşit la lumină? Ştiind acestea, cu atât mai comice ni se par strădaniile celor care vor cu orice chip să scape de suferinţă. Am pierdut poate ireversibil lecţia dură a tăcerii şi a ascezei. De desfrânaţi şi de saltimbanci lumea este plină. În mod absolut grotesc ei îşi mai aduc şi icoane în casă. Dar mai e de găsit icoana vie şi nevăzută? Unde am zidit paraclisul minţii treze? Întrebările acestea aruncă asupra lumii de astăzi o umbră tremurată, ca un scris din ce în ce mai greu descifrabil. Grămătici se apleacă spre a-l desluşi, dar nici ei nu au timp şi sunt risipiţi în cele patru vânturi. Puncte cardinale în haos, cum spunea demult un publicist şi teolog... Grea a fost încercarea sa pentru că a îndrăznit să se ia la trântă cu haosul! Grele vor fi şi încercările noastre de acum încolo!