Minunata slujire

Meditez adeseori la trecerea implacabilă a timpului. Ca simpli oameni, nu dispunem de mecanisme care l-ar putea opri, însă putem să înveşnicim clipele efemere ale hălăduirii printre pământeni, puţine cum sunt ele, dar arvună pentru cele veşnice, spre care avem datoria de a privi în fiecare zi.

Am constatat, în ultima vreme, faptul că anii mei s-au adăugat, fără atenţia cuvenită din parte-mi şi fără truda duhovnicească căreia îi suntem datori. Am întâlnit în această aproape o jumătate de veac oameni cu suflet mare, pe care i-aş putea numi de excepţie ori pilduitori datorită vieţii, lucrării şi trăirilor lor. Desigur, nu suntem triumfalişti; oameni fără greşeli nu există, dar, cu siguranţă, sunt mulţi a căror lumină acoperă întunericul întâlnit printre pământeni.

Am căutat întotdeauna să mă bucur de această lumină, ignorând de-a dreptul umbrele, şi am spus adeseori împreună cu Sfinţii Părinţi: "Ai văzut om, ai văzut pe Dumnezeu", ori: "Când te întâlneşti cu aproapele tău, sileşte-te să-l cinsteşti mai presus de măsura lui. Sărută-i mâinile şi picioarele... Laudă-l chiar şi pentru cele ce nu le are... Spune-i tot binele şi tot ce este spre cinstirea lui" (Sfântul Isaac Sirul, cuv. V). Printre aceşti oameni a căror căldură sufletească mi-au încălzit sufletul îngheţat se află şi Episcopul Ambrozie Meleacă, care s-a învrednicit de marele har al arhieriei în ziua care a urmat prăznuirii Sfintei Cuvioase Parascheva în anul mântuirii 2000.

Îmi amintesc adeseori de un pelerinaj aghiorit întreprins către sfârşitul anilor â90 ai mileniului al doilea. Era în anul 1997 sau, poate, 1998. Veneam de la hramul "Întâmpinării Domnului" al Mănăstirii "Sfântul Pavel" de la Athos. O noapte întreagă şi o dimineaţă până către orele 10:00 petrecusem în aleasă şi înaltă psalmodiere, ca şi cum am fi fost răpiţi în Cer. Când am coborât pe pământ, printre ape, am pornit cu maşina spre ţară, deşi sufletul rămăsese, fie şi în parte, în Cer. La Tesalonic, un monah atonit ne-a rugat să-l luăm cu noi până la Bucureşti pe egumenul de la Darvari, protosinghelul Ambrozie Meleacă, ce-şi desăvârşea studiile teologice doctorale la Universitatea "Aristotel" din cetatea încreştinată de marele Pavel. Am călătorit aproape o zi până la Bucureşti, împărtăşindu-ne unii altora problemele, bucuriile şi gândurile ceasului de atunci. După trecerea graniţei în România, tânărul egumen al Darvarilor ne-a poftit să poposim la schit şi să slujim împreună a doua zi Sfânta Liturghie, fiind duminică. Ne-a oferit cele mai frumoase veşminte, broderii parcă ţesute de domniţele brâncoveneşti, s-a smerit dându-ne întâietate şi ne-a copleşit cu agapă bogată şi daruri. Am rămas de atunci aproape, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Schitul Darvari îşi deschidea porţile ziua şi noaptea, atunci când ajungeam la Bucureşti, într-o lume nu tocmai primitoare. Am fost din ziua aceea martor al înnoirilor şi zidirilor celor trainice, cum a fost palatul de o rară frumuseţe, concepţie şi arhitectură înălţat în curtea aşezământului monahal, cu un paraclis-bijuterie, redus ca dimensiune din pricina spaţiului, proiectate toate de unul dintre marii arhitecţi ai României, Nicolae Vlădescu. În vacanţe ori cu alte prilejuri, am întâlnit la Darvari călători şi pelerini veniţi ca şi mine din toată ţara, personalităţi importante din varii domenii, călugări atoniţi, adunaţi în jurul mesei primitorului stareţ Ambrozie Meleacă.

Cu toate că avea o vârstă foarte tânără, a primit prin harul lui Dumnezeu marele dar al arhieriei. La măreaţa slujbă oficiată în Biserica "Sfântul Spiridon Nou" nu mai aveau loc arhiereii, preoţii, diaconii şi poporul dreptcredincios care se adunaseră, iarăşi, din toate zările.

Deşi programul şi activitatea arhierească a proaspătului Episcop-vicar patriarhal Ambrozie Sinaitul s-au schimbat, a rămas pe mai departe primitor şi generos, a continuat să ofere din belşug aceeaşi dragoste, fără să primească ceva în schimb. (Va urma)