Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, anticipând învierea noastră, face legătura între imanent şi transcendent, între cele de aici şi cele de dincolo, între locul în care suntem şi cel în care suntem
05 Mai, 2024
Minunea Sfântului Ilarion
Darurile pe care Dumnezeu le oferă celor iubiţi de El întrec toată închipuirea omenească. O spune Apostolul Pavel în Epistola I către Corinteni, capitolul 2, versetul 9: „Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El“. Nu cred că pasajul acesta se referă exclusiv la bunurile primite în viaţa viitoare, ci şi la cea de aici, de pe pământ. Oricine poate fi beneficiarul darurilor, cu o condiţie: să asculte de cuvântul Evangheliei. Iar monahii sunt primii abonaţi la cele mai presus de fire oferite de Dumnezeu prietenilor Săi.
Minunea pe care vreau să v-o povestesc astăzi este legată de numele unui astfel de om. E vorba de Sfântul Ilarion al Gazei, născut acum 1.700 de ani. În Palestina acelor vremuri, aflată sub ocupaţie romană, aveau loc la anumite sărbători vestitele curse de care. Doi crescători de cai îşi disputau supremaţia la aceste concursuri. Unul era creştin, pe nume Italicus, iar celălalt un păgân, închinător la idolul Marnas. Cum se desfăşura întrecerea? Cvadrigele sau carele erau conduse de şapte ori în circ, iar victoria era a celor care curmau elanul cailor din echipa adversă.
Pentru a fi în avantaj, concurentul idolatru apelase la un vrăjitor care, cu nişte blesteme diavoleşti, încetinea în cursă caii celorlalţi şi îi făcea mai iuţi pe ai păgânului. Ştiind aceasta, Italicus s-a dus la fericitul Ilarion şi s-a rugat de el, nu atât pentru a-l vătăma pe adversar, cât pentru a se apăra pe sine. Venerabilului bătrân i s-a părut o neghiobie să-şi risipească rugăciunea în fleacuri de felul acesta. Aşa că a zâmbit şi i-a spus: De ce nu dai mai degrabă preţul cailor unor săraci, pentru mântuirea sufletului tău? Italicus i-a răspuns că funcţia lui este publică şi că el nu prea voieşte să participe la întrecere, dar e silit să o facă. În plus de asta, în cazul victoriei păgânului, duşmanii lui Hristos vor triumfa în cetate nu atât asupra lui Italicus, cât asupra Bisericii întregi.
La rugăminţile celorlalţi monahi, Ilarion a poruncit să fie umplută cu apă o cană de pământ din care obişnuia să bea sfântul şi să-i fie dată lui Italicus. Acesta a luat-o, a stropit cu ea grajdul, caii, vizitiii şi barierele de la locurile unde stăteau caii. În ziua competiţiei cetatea era într-o uimitoare stare de aşteptare. Mulţi pariaseră pe meşteşugul păgânului închinător la Marnas, creştinii îl susţineau pe Italicus. Când s-a dat semnalul de începere a cursei, caii lui Italicus au zburat, ai păgânului s-au împiedicat, primii au trecut aproape fără să-i mai zărească pe cei de lângă ei. Mulţimea striga năpraznic într-un glas: Marnas a fost înfrânt de Hristos. Biruinţa neîndoielnică a lui Italicus i-a făcut apoi pe mulţi să se îndrepte spre credinţa creştină.
Numai Ilarion fericitul nu s-a putut bucura prea mult de victorie. Păgânii furioşi au cerut ca acesta, socotit vrăjitorul creştinilor, să fie pus la cazne, ca fiind cel responsabil de înfrângerea necredinciosului. (Augustin Păunoiu, prelucrare din volumul „Trei vieţi de monahi“, Fericitul Ieronim, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2011)
