Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Minuni şi unitate
Anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu am reuşit să ajung de Sfintele Paşti la Ierusalim. Este o experienţă pe care o recomand din suflet tuturor. Pelerinajul la locurile sfinte, mai ales în timpul sărbătorilor, are o frumuseţe duhovnicească aparte pe care cuvintele nu sunt niciodată suficient de bogate pentru a o descrie. Ar fi atât de multe de povestit, de la locurile descrise în Evanghelie, la pogorârea Sfintei Lumini, la mănăstirile, Sfintele Moaşte şi slujbele de o frumuseţe cerească. Toate acestea însă le puteţi trăi şi experimenta la faţa locului sau afla de la cei care au un dar al povestirii mai bun decât mine. Eu vreau să vorbesc poate despre cel mai mic lucru demn de semnalat printre aceste mari minuni şi lucruri duhovniceşti. Şi anume despre cum poate exista ordine în dezordine.
Este răspândită opinia că dintre credincioşii creştini, ortodocşii sunt cei mai indisciplinaţi. Este un lucru uşor de susţinut, mai ales datorită faptului că la fiecare târnosire, hram sau sărbătoare mare, mulţimi de ortodocşi iau cu asalt bisericile şi mass-media nu pridideşte să ne arate neorânduiala şi îmbulzeala specifice acestor aglomerări spontane de oameni. Spun spontane pentru că nimeni nu le organizează, nimeni nu îi trimite pe oameni acolo, nu există obligaţia de a te duce la hram sau la închinarea la Sfintele Moaşte în ziua sărbătorii sfântului respectiv. Sigur există grupuri de pelerini care se adună organizat, dar pe ansamblu avem de-a face cu mase mari de oameni care vin fiecare după capul său, oameni din toate categoriile sociale, de toate vârstele şi din toate colţurile ţării, la noi, sau lumii, când vorbim de Ierusalim. Fiecare dintre cei care vin face o nevoinţă şi vrea tocmai prin această nevoinţă să spele cât mai mult din lipsa de sensibilitate duhovnicească de care a dat dovadă poate în alte circumstanţe. Alţii sunt mânaţi de o evlavie sinceră şi vor nu atât să-şi spele păcatele, cât să se bucure duhovniceşte de prăznuirea sfinţilor şi de închinarea aceasta sărbătorească la Sfintele Moaşte. Toţi însă trăiesc în orizontul aşteptării unei minuni, confirmat de existenţa deja a unei minuni. Pentru că este o minune deja întâmplată existenţa moaştelor, existenţa bisericii însăşi, binecuvântarea arhiereului, în preajma căreia toţi sperăm că se va întâmpla o altă minune, cu noi sau cu alţii. Tocmai aici este miza poate ascunsă multora din cei care privesc de pe margine aceste evenimente. Lumea vine la sărbători, hramuri etc. pentru că lumea caută minuni, nu numai pentru a-şi întări credinţa, ci pentru că acesta este creştinismul, credinţa într-un Dumnezeu care face minuni, mai mari sau mai mici, mai spectaculoase sau mai discrete. Prezenţa lui Dumnezeu aşa se face simţită cel mai direct prin faptul că acolo unde este El se întâmplă de ne-întâmplatul. Sigur că este greu să discerni dacă nu ai pregătirea duhovnicească necesară ce este adevăr şi ce este înşelare, însă tradiţia bisericii este un ghid bun şi oamenii se orientează după ea. Concomitent însă cu credinţa există şi necredinţa, iar necredinţa face ca fiecare să creadă că la el nu o să mai ajungă nimic din minune, de aici îmbulzeala, care de multe ori degenerează în neorânduială. Şi de aici se naşte o mare, uriaşă îmbulzeală şi neorânduială, pe care forţele de ordine tot încearcă să o controleze. Nicăieri nu este mai pregnant acest lucru decât de Paşti la Sf. Lumină în biserica Sf. Mormânt. Oameni din toate colţurile lumii vin să vadă cu ochii lor minunea. Arabi, bulgari, georgieni, greci, români, ruşi, sârbi, reprezentanţi ai tuturor naţiunilor ortodoxe vin în masă să fie prezenţi la această mare minune. Iar în neorânduiala şi îmbulzeala astfel creată, toţi ajung să strige fiecare pe limba lui, dar împreună "Hristos a înviat". Bucuria minunii suspendă brusc toate barierele lingvistice sau naţionale şi toţi devin una, aşa cum mai târziu la slujba din noaptea Învierii toţi se împărtăşesc din acelaşi potir. Şi atunci neorânduiala devine ordine pentru că unitatea este definiţia ordinii, iar a fi ca unul este suprema ordine. Atunci înţelegi de fapt că ordinea nu ţine de măsurile administrative ale poliţiei sau de manifestările exterioare ale unei confesiuni, ci de credinţa autentică a oamenilor în Dumnezeu. Din păcate, foarte puţin păstrăm ceea ce ni se dă în momente de graţie, şi iarăşi cădem în necredinţă şi dezordine. Dar căutarea ordinii nu începe din afară, ci mereu dinăuntru, minunea suspendă ordinea aparentă şi ne reaminteşte de ordinea profundă, ordinea izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, atât de dragă sufletului ortodox.