Miracol şi catastrofă

Am întâlnit persoane disperate care, simţind că viaţa lor a intrat într-o fundătură, ajung, pentru a se elibera, să invoce miracolul. S-ar putea spune că acest tip de persoane manifestă chiar o credinţă reală în supraomenescul pe care-l solicită. Cu toate acestea, îndârjirea lor nu miroase a bine. Chiar dacă în Evanghelie se spune că Împărăţia cerurilor se cucereşte cu asalt şi nu cu molcomie - aceasta este cea mai bună dovadă a faptului că problema spirituală trebuie abordată într-un mod bărbătesc, şi nicidecum pietist efeminat -, violenţa exprimată în cazul persoanelor citate nu intră în aceeaşi categorie. Există, din păcate, o furie a disperaţilor care sfârşeşte rău. Cei disperaţi sunt sinceri dar aflaţi în fundătura respectivă, nu înţeleg că au ajuns aici tocmai din cauza lor înşile. Fără a imprima aici un ton moralizator, se poate spune că fiecare viaţă nu este decât suma erorilor de care, mai mult sau mai puţin conştient, suntem vinovaţi. În acest sens trebuie citită şi răspunderea individuală. Individul răspunde prin el însuşi fiindcă, la urma urmei, destinul este chiar promontoriul cel mai avansat al angajamentelor noastre. De aceea, când ajungi în faţa unui prag de care te izbeşti şi ca o soluţie invoci miracolul, ar trebui să-ţi pui următoarea întrebare: ce am făcut eu ca să-l solicit? Miracolul nu coboară decât în vieţile în care subiectul a ştiut să se educe într-un asemenea sens. Dacă ani şi ani de zile ai trăit strict deterministic, rob şi beneficiar al raportului cauză-efect, este aproape de la sine înţeles că solicitarea unui element ce se află cu mult deasupra determinismului nu poate să aibă sorţi de izbândă.

Sinceritatea, furia, încrâncenarea, din păcate, nu sunt de nici un folos. Şi totuşi ele declanşează ceva. Ce? Nimic altceva decât un "miracol pe dos", adică o catastrofă. Ţipătul celui ajuns într-o fundătură primeşte un asemenea răspuns. A sparge fundătura nu e totuna - aşa cum disperaţii îşi închipuie - cu depăşirea ei. Cel care sparge un geam se taie în cioburi. Cel care "sparge" un destin este rănit uneori fatal de schijele propriei minţi. "Miracolul pe dos" exprimă un radicalism extrem de primejdios care nu duce până la urmă decât în neant, deci în ceea ce, metafizic, este mai rău decât infernul. Tocmai de aceea, când ai ajuns într-o mare strâmtoare, soluţia cea mai bună o reprezintă lina privire contemplativă. Nu te va ajuta foarte mult, dar cel puţin nu va agrava situaţia. Oamenii care au pierdut tot au măcar şansa unei asemenea recompense. Contemplativi însă ar trebui să fim tot timpul. Din simplul motiv că astfel ne odihnim. Trecerea de la odihnă la lumină înseamnă, fără îndoială, mult mai mult. Ca să obţii lumina, deci miracolul adevărat, trebuie ca în prealabil să fi agonisit câteva minute lungi de contemplativitate. De aceea, întrebarea "ce ai făcut ca să primeşti miracolul/lumina?" este perfect legitimă. Viaţa de dincolo este viaţa de aici pe care omul o cultivă aşa cum îngrijeşte o plantă care nu a văzut niciodată lumina zilei. E creaţia nopţii în aşteptarea răsăritului de soare.