Miracol și smerenie

Marea luptă a pă­rin­ților deșer­tu­lui și, de fapt, a asceților creș­tini din toate timpurile a fost îm­potriva mândriei și a slavei deșarte. Viața duhovnicească îți deschide uși nebănuite, lumea și perspectiva asupra ei se schimbă radical. Cuvintele evanghelice capătă o consis­tență și o realitate deloc metaforică. Dar ispita mândriei este constantă și ia chipurile cele mai nebănuite. Mereu nouă și surprinzătoare, ascunsă uneori sub aparența gândurilor celor mai legitime.

Patericul egiptean nu abundă în minuni spectaculoase. Lupta cu patimile și cu neputințele cere un efort atât de mare, încât, pentru cei prinși în această încleș­tare, fiecare ceas este o minune de netăgăduit. Cu toate acestea, apar și minuni în sensul lor clasic, după modelul Domnului, mai cu seamă vindecări și izgoniri ale demonilor. Cel mai adesea, minunile sunt puse într-un context care să îl păzească pe monah de mândrie. Am putea spune că există un scenariu foarte bogat al minunilor, iar călugării se dovedesc foarte inventivi.

Avva Longinus, nevoitor înțelept, a fost și un harismatic, un mare făcător de minuni. Din cinci apoftegme pe care le avem despre el, două relatează minuni: o vindecare minunată și izgonirea unui demon. De fiecare dată avva este consecvent principiului său: se ascunde, refuză să își asume minunea, este conștient că Domnul face vindecarea și nu o face pentru vreun merit personal al său. Dar, în conformitate cu logica duhovnicească, cea care are mereu căile ei surprinzătoare, cu cât Avva Longinus încearcă mai mult să se ascundă, cu atât Domnul descoperă virtuțile sale.

Prima dintre minunile pe care le avem descrise este vindecarea unui cancer la sân. Femeia bolnavă îl caută pe ascet pentru că auzise de faima lui. Bătrânul se întâlnește cu ea pe când strângea lemne pe malul mării. Când îi spune pe cine caută, Longinus zice: „Dar ce vrei cu mincinosul acela? Nu te duce la dânsul. Ce-ai pățit?”. Femeia îi spune despre suferința ei, Longinus face cruce peste ea și o lasă să plece în timp ce îi spune: „Mergi, Dumnezeu o să te vindece, Longinus nu-ți poate fi de nici un folos”. Femeia a primit cu credință cuvântul bătrânului și s-a vindecat. Abia după ce a ajuns acasă și a povestit întâmplarea, din descriere, femeia a înțeles că fusese vindecată chiar de Longinus.

Un alt caz este cel al unei femei îndrăcite, care este adusă la Longinus. Acum bătrânul nu se mai putea ascunde, în schimb, le spune celor care au venit la el că nu poate face nimic pentru ei și îi trimite la Avva Zenon. Ceea ce ar părea a fi indiferență, lipsa disponibi­lității de a încerca, se dovedește în cele din urmă a fi tocmai pe dos. Bătrânul îi trimite de la el, dar nu abandonează cauza. Când Zenon începe să se roage, demonul prinde a urla: „Avva Zenon, crezi că ies din cauza ta? Avva Longinus se roagă dincolo împotriva mea și ies de frica rugăciunilor sale. Pe tine nici nu te-aș fi luat în seamă”.

În ambele cazuri, Avva Longinus se dovedește a avea inimă compătimitoare, sensibilă, atentă la suferința din jurul lui, pe care face tot ce poate să o atenueze sau chiar să o vindece. În același timp, nu vrea cu nici un chip să fie cinstit pentru merite care nu sunt ale lui. Își cunoaște limitele și cunoaște natura umană atât de disponibilă pentru idolatrizări facile. Scenariul acesta din jurul minunilor este o garanție a autenticității. Singur Dumnezeu este cel care lucrează minunile, iar înșelarea este mereu posibilă.