Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Miracole zilnice
Sunt multe lucruri care frapează în relatarea evenimentului miraculos al vindecării slăbănogului din Capernaum (Matei IX, 1-8). Desigur, tămăduirea minunată ne uimeşte, fără să ne surprindă însă. Deja cunoaştem puterea Mântuitorului Hristos, încât acum nu manifestarea dumnezeirii Sale ne miră, ci diversitatea modurilor ei de înfăţişare. Decorul nou, personajele inedite, învăţăturile nemaiauzite până atunci, toate acestea atrag atenţia de fiecare dată, îndemnându-ne să descoperim laturi ascunse minţii noastre.
Intrat în cetatea Sa (v. 1), Mântuitorul poposeşte într-o casă unde este aglomerat şi înghesuit de cei ce căutau ajutor trupesc sau sufletesc. În acest context deplin oriental, acoperişul lăcaşului este desfăcut şi un paralizat este coborât, cu tot cu patul pe care zăcea, în mijlocul celor din casă. Deja pentru noi, neobişnuiţi cu un astfel de demers, desfacerea acoperişului ne face să ridicăm din sprâncene. Nu va fi fost uşor pentru cei ce-l purtau pe bolnav. Mântuitorul îl vede pe paralitic şi nu începe să îl compătimească, să îl întrebe ce are, ci îl încurajează: "Îndrăzneşte, fiule!" Evident că ştia afecţiunea sa şi ştia şi că aceasta era provocată de păcate: "Iertate sunt păcatele tale!" Omul nostru era slăbănogit nu doar trupeşte, ci şi sufleteşte. Nu mai putea să spere, nu mai ştia cum este să nădăjduieşti. Căderea lui era profundă, imobilitatea fizică era urmare, dar devenise şi consecinţă a morbidităţii spirituale. Urmează răspunsul Mântuitorului la gândurile cărturarilor. Da, la gânduri ("Eu, Domnul, pătrund inima şi încerc rărunchii, ca să răsplătesc fiecăruia după căile lui şi după roada faptelor lui - Ieremia XVII, 10), căci cunoscând răutatea inimii lor, ura faţă de El, le spune că iertarea păcatelor este atribut exclusiv al lui Dumnezeu şi, logic, ar trebui să ajungă la concluzia că El este Mesia. Dar să lăsăm deoparte duşmănia fariseilor şi saducheilor. Să vedem ceva mult mai luminos şi încurajator pentru noi. În aceste vremuri în care sărăcia, durerea, lipsurile de tot felul ne încearcă pe majoritatea dintre noi, solidaritatea prietenilor paraliticului este pilduitoare. Încredinţaţi că Iisus este Hristos, ei merg să caute vindecare pentru aproapele lor şi nu se lasă intimidaţi nici de înălţimea casei, nici de îmbulzeala de afară şi dinăuntru. Ei nădăjduiesc şi aşteaptă minunea, dar nu într-un mod pasiv, ci lucrând şi depunând eforturi intense. Câţi dintre noi nu cerem miracolele stând cu mâinile în sân? De câte ori nu am uitat că mântuirea noastră este o conlucrare cu Dumnezeu? Nu trebuie să forţăm mâna lui Dumnezeu fundamentându-ne pe iubirea Sa infinită. Tocmai din dragoste, un părinte îşi încearcă fiul şi îi dă sarcini grele, dar suportabile. Îi pune în faţă obstacole, dar îi dă şi capacitatea să le depăşească. Lamentările, disperarea nu au ce căuta aici. Problemele nu trebuie să fie altceva decât motiv de arătare a darurilor lui Dumnezeu oferite nouă cu dărnicie, dar şi a proniei divine. Aşadar, este bine să cerem minuni. Dar, înainte de ele, trebuie să cerem iertare. Înainte de a-l vindeca, Hristos îi iartă greşelile paraliticului. Doar aşa se putea bucura şi înţelege mila Celui Preaînalt. Altfel, omul, dintotdeauna, nu îşi dă seama că minunile se întâmplă zilnic. Nu realizează că răsăriturile, bucuria întâlnirii cu cei din jur, dragostea primită şi împărtăşită sunt deja miracole. Ştim să fim fericiţi pentru ele?