Mireanul şi călugărul

Viaţa, indiferent că vorbim de cea dusă în mănăstire sau de cea în lume, poate fi considerată ca o şcoală minunată pentru deprinderea smereniei şi a răbdării.

Dacă monahul din obşte se trezeşte la miezul nopţii pentru slujba pe care o are în rânduiala lui, şi cel căsătorit face din  noapte zi atunci când pruncul lui este bolnav, sau se scoală noaptea din nu ştiu ce alt motiv.

De altfel, sintagma „viaţă de obşte“ care se referă la modul cum trăiesc monahii se poate aplica, în sensul mult mai larg, şi celui din afara mănăstirii, pentru care lumea nu e decât un sat mai mare.

Simpla existenţă alături de ceilalţi ne face să ne şlefuim, să devenim mai fini, mai puţin zgrunţuroşi. Şi iată cum.

Viaţa de obşte a călugărilor omoară patimile. Şarpele, dacă nu-l scoţi din gaura lui, stă liniştit, dar numai încearcă să-l împungi cu varga, şi-ai să vezi cum începe să sâsâie... Aşa-i şi în obşte. Dacă luăm nişte pietricele de mai multe feluri şi le punem într-un sac pe care-l scuturăm mult timp, vom vedea cum toate pietrele din sac se fac rotunde.

Dar să vorbim şi despre viaţa celui din lume. Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră mai locuiţi sau aţi intrat de curând într-o casă de lemn de la ţară. Dacă acest lucru nu s-a petrecut, vă rog să faceţi experienţa. Urcaţi-vă în pat şi priviţi atent în sus, la cuiele care fixează scândurile plafonului. Şi apoi uitaţi-vă şi la cele cu care este bătută duşumeaua. Câtă diferenţă! Cuiele care prind scândurile din tavan sunt negre, cele din podea lucesc. Aşa şi cu cei care stau singuri, izolaţi. Ei nu lucesc, nu se şlefuiesc. Rămân de neatins. Pe când omul cu familie, trecut printr-o viaţă de necazuri, smerit de cei din jurul lui, atins, el sau membrii familiei lui de boli şi neputinţe, se curăţă şi se face luminos. (Adaptare de Augustin Păunoiu după o pildă din volumul Cuviosul Anatolie de la Optina, viaţa şi învăţăturile, Editura Egumeniţa, 2011)