Misionar în Birmania 65 de ani

"Eşti bătrân când nu mai eşti de folos nimănui!"

Printre cele 29 de persoane propuse, în ziua de 2 aprilie, să fie ridicate la cinstea altarelor, fără îndoială, viaţa părintelui Clemente Vismara impresionează mult. S-a născut în Agrate Brianza (Italia), la 6 septembrie 1897. A fost al cincilea copil într-o familie de condiţie modestă. Destul de devreme a rămas orfan. Mai întâi de mamă, care a murit în anul 1902, la naşterea celui de-al şaselea copil şi apoi de tată, în anul 1905. A fost încredinţat rudelor. La 16 ani a intrat în seminar. La 21 septembrie 1916, în timpul Primului Război Mondial, a fost chemat şi trimis în linia întâi ca soldat. După anul 1919 şi-a reluat studiile, pregătindu-se să ajungă preot. A fost hirotonit la 26 mai 1923 în cadrul PIME - Institutul Pontifical pentru Misiuni Externe. A plecat imediat ca misionar în Birmania pentru a vesti Evanghelia şi a-i ajuta pe cei săraci, orfani şi leproşi. "Cred că vocaţia mea de misionar, a scris părintele, s-a maturizat în timpul când am fost militar: am făcut trei ani de război, mereu pe front… Am văzut multe bătălii şi mulţi morţi de care e bine să nu-mi amintesc. Războiul este degradarea completă a omului: am văzut atâtea suferinţe, atâtea lucruri greşite, încât viaţa mea a luat o direcţie precisă. Am înţeles că singurul pentru care merită să-ţi cheltuieşti viaţa este Dumnezeu".

În ciuda dificultăţilor (sărăcie, hrană insuficientă, boli tropicale), părintele Clement continuă să le vorbească oamenilor despre Cristos. Poartă Sfânta Împărtăşanie în satele cele mai îndepărtate, trecând peste munţi şi râuri. Locuieşte într-un bordei din lut cu paie. Vismara identifică în concepţia păgână şi fatalistă despre viaţă elementele care blochează societatea lor: bărbaţii adesea nu lucrau şi era dependenţi de opiu, femeile şi copiii era de obicei abuzaţi, abandonaţi, vânduţi sau ucişi. Îşi concentrează eforturile pentru a-i învăţa pe indigeni să muncească, transformându-se el primul în agricultor, crescător de animale, croitor, frizer, dentist, constructor, pădurar.

Ţinta sa principală sunt orfanii şi văduvele, care erau abandonate de toţi, fiind considerate purtătoare de ghinion. În primii 31 de ani ca misionar, părintele Clement transformă localitatea Mong Lin într-un oraş cu aproximativ 4.000 de botezaţi.

În ianuarie 1955 este transferat de episcop la Mong Ping, la 225 km, un loc în care trebuia să înceapă totul aproape de la zero. Îi scrie unui prieten: "Am ascultat, deoarece sunt foarte convins că dacă aş face ceva de capul meu aş greşi în mod sigur şi nu ar fi bine". În anul 1957 îşi vizitează localitatea natală. Gândurile sale sunt la oamenii care i-a lăsat şi la orfanii care erau în grija lui. Întors în Birmania, le scrie prietenilor din Italia: "Nu vă supăraţi, dar eu mă simt mai bine aici decât în Agrate".

În anul 1979, în vârstă de 82 de ani, după 14 ore de călătorie dintr-o localitate, ajuns la Mong Ping, scrie: "Am ajuns acasă la ora 7:20 seara, prăfuit, ca un peşte înainte să-l arunci în tigaie. Un cor la unison de peste două sute de orfani m-au salutat. Aici este împărăţia mea, aici sunt fericit."

După anul 1981, din cauza bătrâneţii, nu mai poate merge. Pentru a-şi continua misiunea este transportat cu o targă, continuând să viziteze satele. "Eşti bătrân când nu mai eşti de folos nimănui!"- zicea el.

La 15 iunie 1988, la ora 20:15, părintele trece la cele veşnice rugându-se. Este senin şi fericit că a dat tot ceea ce avea pentru Cristos şi pentru alţii. "Acum mă duc în paradis... Acum merg eu, apoi vei veni şi tu şi vom fi împreună în paradis pentru veşnicie" - au fost printre ultimele cuvinte spuse unuia care-l îngrijea. Din cei 91 de ani pe care i-a trăit, 65 i-a petrecut în pădurile din Birmania (din anul 1989 Myanmar) în slujba triburilor Ahka, Iko şi Lahu.

A fost înmormântat în Mong Ping, lângă biserica pe care a construit-o în anul 1962. La înmormântare au participat şi budiştii, şi musulmanii. Unul dintre ei, U Sai Lane, budist, a rămas cu această imagine: "Sunt şeful unui grup care se ocupă cu paza unor obiective. Adesea mergeam la părintele Vismara pentru a-l întreba cum să procedez… mă asculta şi mă sfătuia, chiar dacă nu eram catolic. (…) Soţia mea era bolnavă de mult timp şi în aceste cazuri noi, budiştii, putem să ne luăm (şi practic aşa procedăm) o altă soţie. El mi-a spus să nu fac aşa… L-am ascultat. Soţia mea a murit liniştită, mulţumită că am iubit-o şi am stat lângă ea fără a ceda tradiţiei budiste".