Misiunea părinților deșertului

Teologia misionară a Apophthegmata Patrum este în primul rând ascetică și duhovnicească, iar accentul principal este așezat pe con­templație, și nu pe acțiune. Acțiunea pă­rinților deșertului este o consecință a lucrării lor contemplative și, cel mai adesea, se bazează pe puterea de ira­diere a Duhului în cei îndu­hovniciți. 

Ieșirea din lume a celor care căutau o viață ascunsă în Dumnezeu a fost o reacție împotriva lumii, care în contextul logicii paradoxale duhovnicești a devenit o acțiune de salvare a lumii. În locul unei prezențe în mijlocul oamenilor, monahii au cuprins întreaga umanitate în inima lor, în rugăciune. Pentru avva Pimen (97), dar și pentru avva Sisoe (13), cu adevărat mare lucru este să se vadă omul pe sine mai prejos decât orice făptură. Aceasta nu este nicidecum o formă de dispreț a creației, așa cum ar sugera la o primă lectură superficială părăsirea lumii de către monahi, ci maniera în care ei Îl cinstesc total pe Dumnezeu și întreaga Lui lucrare. Din smerenia și dragostea implicată de o asemenea atitudine decurge întreaga teologie misionară ascetică. În felul acesta, nevoința ascetică este una implicit misionară. 

Mitropolitul Anastasios Yannoulatos insistă asupra faptului că misiunea nu este atributul unui grup specializat dintre creștini, ci este lucrarea întregii Biserici. În Biserică, darurile se lucrează diferit și în felul acesta se amplifică unele pe altele. Faptul că misiunea este o lucrare la care sunt chemați toți creștinii încă de la botez nu implică uniformitatea misiunii, ci dimpotrivă, presupune adecvarea fiecăruia la un tip de misiune specific. Într-un asemenea context se poate vedea impor­tanța pe care o dobândește misiunea monahilor și a asceților. Ei sunt pentru lume un suport duhovnicesc prin rugăciunea lor contenită, o permanentă invitație tăcută la desăvârșire și o voce critică, departe de orice partizanat, a derapajelor care, inevitabil, decurg din patimă și din păcat. Cel puțin aceasta este imaginea luminoasă pe care o propune Apoph­thegmata Patrum. 

Pentru ca să își poată realiza misiunea în această manieră, asceții își exersează îndelung discernământul. În felul acesta pot identifica riscurile vorbirii și ale tăcerii, înțeleg superioritatea faptului de a arăta cum se trăiește credința în detrimentul unei predici goale, moralizatoare și, totodată, se feresc de pericolele pe care le presupune o prea mare expunere publică. 

Succesul unei asemenea atitudini misionare este confirmat în timp. După mai mult de un mileniu și jumătate de la încheierea vieții lor pământești, încă vocile lor se aud cu multă claritate și imaginea atrage și fascinează. Ieșind din lume au putut să modeleze lumea și să o influ­ențeze decisiv pentru totdeauna. Asta nu înseamnă că celelalte moduri de misiune ale Bisericii sunt anulate ori trecute în umbră, ci dimpotrivă. Dacă această misiune atât de contraintuitivă în logica lumii și-a dovedit efi­ciența și durabilitatea, înseamnă că sunt toți creștinii chemați să își găsească propriul loc și propria voce. Contemplația sau activitatea, monahismul sau căsătoria, sacerdoțiul sau laicatul sunt toate căi prin care lucrarea lui Dumnezeu se împlinește în lume.