Misiunea unui dascăl de vocație

Care este, oare, misiunea unui dascăl întru ale teologiei? Prin ce se poate remarca el într-o vreme în care tot mai puțini discipoli își cinstesc profesorii și le urmează sfaturile?
Cred că profesorii adevărați își împlinesc misiunea cu atenție și iubire sfântă, dăruind ucenicilor din ceea ce au agonisit de-a lungul unui itinerar spiritual și academic aflat într-o perpetuă căutare, cunoaștere şi cugetare.

Mai cred că un profesor bun își va găsi mereu timp să-și publice cursul și lucrările importante care l-au recomandat într-o asemenea demnitate. Va găsi pe parcursul său academic timp să scrie, nu pentru imagine sau din trufie, ci mai ales gândindu-se că va fi de folos altora. Va prezenta mediului academic informații interesante, poate și inedite, bazate pe cercetare asiduă și reflecție teologică.

În asemenea situații, profesorul va insufla discipolilor atenție și preocupare pentru materia pe care o predă.

Îmi amintesc adeseori că, în multe rânduri, plecam de la orele de curs cu lecția învățată, datorită metodei profesorului și modului în care ne captiva atenția. Planul lecției, stilul și felul său de a fi erau receptate de cei mai mulți dintre ascultători.

Fac aceste fugare însemnări la distanța multor ani de când i-am remarcat pe unii dintre profesorii mei. Am nenumărate amintiri pe care le păstrez într-un sipet tainic al inimii.
La ședința Sfântului Sinod din 8 februarie 2017, Înaltprea­sfin­țitul Părinte Mitropolit Laurențiu al Ardealului ne-a amintit că pc. pr. acad. dr. prof. Mircea Păcurariu împlinește, la sfârșitul lunii iulie, frumoasa vârstă de 85 de ani. Este un prilej binecuvântat de a aduce o scurtă mărturisire despre magistrul care a scris atât de mult într-o perioadă de peste jumătate de veac.

Mai întâi, menționez faptul că sunt onorat să mă număr între discipolii părintelui Mircea Păcurariu. Discipol, în sens larg, pentru că unii s-ar putea întreba: Cum cineva care a studiat la București și la Iași l-a avut între profesori și pe părintele Mircea Păcurariu?

La București mi-a fost profesor de istoria Bisericii Ortodoxe Române părintele Nicolae Șerbă­nescu. Transferat în anul al doilea la nou-înființatul Institut Teologic de Grad Universitar din Iași, am aflat că între profesori va fi și părintele Mircea Păcurariu.

Venea periodic, adică o dată la două-trei săptămâni, însoțit mai întotdeauna de preoteasa Minerva, și rămânea la Iași câteva zile. Era un efort considerabil, călătorii obositoare și lungi între Sibiu și Iași, care a fost însă răsplătit prin respectul și iubirea studenților. În jurul său se aflau mereu învățăceii cu întrebări, doritori de a cunoaște cât mai mult din tainele trecutului.

Vorbea frumos la cursuri, iar însemnările pe care le avea în faţă aproape că nu-și aveau locul, întrucât profesorul se exprima liber, depășind cu mult informațiile cuprinse în ele.
În întâlnirea dialogală cu părintele profesor Păcurariu, călătoria prin istoria Bisericii Ortodoxe Române era (și este) fascinantă. Sublinia momentele și numele importante, pe unele amintindu-le în treacăt, iar asupra altora revenind ulterior.

Era surprinzător și prin locurile pe care le alegea pentru a ne împărtăși cunoștințele sale. Mai ales în anotimpul cald, cursurile s-au desfășurat și în mijlocul creației, în grădina dintre Reșe­dința Mitropolitană și vechea Catedrală „Sfântul Gheorghe”, la o masă confecționată din buturugi abia aduse de prin pădurile Neam­­țului.

Examinarea se făcea uneori și în jurul catedralei celei mari, urmându-l, într-un anume fel, pe fericitul ei ctitor, Veniamin Costache, despre care se știe că se plimba adeseori în juru-i, chiar și în ziua când a plecat în exilul de la Slatina Fălticenilor.

Nici aspru, nici exagerat de îngăduitor, părintele Mircea Păcurariu s-a apropiat de mulți studenți ai Facultăţii de Teologie de la Iași, care îl percepeau ca fiind un om luminos, admirator al vestigiilor istorice și al locurilor pitorești, de multe ori pelerin împreună cu discipolii în locuri încărcate de istorie și sfințenie. Avea pe atunci aproape 60 de ani, era deosebit de activ, oricine putând observa pasiunea pentru materia lui.

În îndelungata slujire a amvonului și catedrei a format mii de studenți, cei mai mulți dintre ei fiind în prezent preoți, monahi, profesori de religie, iar peste 20 de ierarhi l-au avut ca profesor pe părintele Mircea Păcurariu.

Odată cu trecerea anilor a fost descoperit, treptat, ca un mare istoric și teolog. Manualele de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, cărțile de predici, dicţionarele, studiile și cercetările academice, referatele și însemnările publicate în anuare și volume colective îl vădesc ca pe unul dintre teologii prolifici, posesor al unei opere şi culturi vaste, variate și elevate. Sfinția sa este printre cei mai cunoscuți profesori de teologie în viață din Biserica Ortodoxă Română, punându-și amprenta pe generațiile de discipoli din școlile teologice ale ultimilor 30-40 de ani, care au studiat manualele pe care le-a elaborat cu acrivie și dăruire.

În persoana părintelui profesor Mircea Păcurariu, istoricul Bisericii este vecin bun cu predicatorul și aghiograful care cercetează sinaxarele și adună cele mai frumoase cuvinte, așezându-le în­tr-un mod atent și documentat, corectând datele eronate care au fost transmise din greșeală cititorilor.

Un loc special în opera profesorului îl ocupă marii teologi, cărora le-a închinat un dicționar bine alcătuit, aşa cum a coordonat de altfel și trilogia dedicată monahismului ortodox român, precum şi alte lucrări de o importanţă covârşitoare.

Este profesorul de istoria Bisericii Române cu cea mai bogată activitate editorială, care însumează aproximativ 18.000 de pagini tipărite, cu peste 40 de lucrări în volum, unele în mai multe ediţii.

La acestea se adaugă mai mult de 800 de studii şi articole apărute în publicații bisericești sau laice din țară și străinătate.

A colaborat cu articole la mai toate revistele bisericești și aproape în fiecare număr al periodicului - istoric de acum, Telegraful Român. De asemenea, a dăruit slujitorilor Bisericii o carte de predici „model”, care s-a impus deja în domeniu, prin ținuta academică și duhovnicească în același timp. Materialul omiletic are sobrietate, date veridice, verificate și frumusețe a frazei.

Opera scrisă și speciala ei receptare i-au atras, încă din vremea tinereții, numeroase aprecieri ale multor teologi și oameni de cultură, bucurându-se și de recunoașterea Academiei Române, fiind mai întâi membru corespondent și apoi membru deplin al acesteia.

Părintele profesor Mircea Păcurariu s-a întâlnit în viață cu mulți ierarhi cărturari care i-au prețuit opera și au oferit-o ca model altora.

Cel dintâi a fost Mitropolitul Moldovei și Sucevei, Iustin Moisescu, care l-a promovat profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, părintele profesor închinându-i evocări și frumoase aduceri aminte.

Pentru puțin timp, s-a împăr­tășit din tradiția nemțeană, descoperind adevărate valori între paginile manuscriselor lavrei.

S-a întâlnit apoi la Sibiu cu ierarhii iubitori de cărți și slove, sub a căror binecuvântare a publicat mai multe lucrări pe care le-a tipărit și la Iași, mai apoi la București, bucurându-se de aprecierea multor ierarhi, unii foști studenți ai săi.

Mărturisesc că am citit cu interes și bucurie multe dintre cărțile părintelui profesor. Am descoperit, în anii din urmă, frumusețea (acuratețea) predicilor, cu idei clare, actuale şi pastorale.

Chipurile slujitorilor Bisericii din istoria noastră zbuciumată adună în cuvinte alese esențialul vieții lor: operă, strădanii pastorale, împliniri și idealuri. La fiecare a găsit izvoare biografice şi bibliografice, propuse ca plan de lucru pentru cei care doresc să aprofundeze anumite subiecte.

Personal, sunt bucuros că, în anii din urmă, l-am simţit aproape sufletește pe părintele profesor, întâlnindu-ne cu bucurie atât la Iași, cât și la București.

Am dorit mult să-l am oaspete și la Ierusalim, în timpul șederii mele acolo, dar acest lucru nu s-a împlinit.

M-a surprins de multe ori cu gânduri bune, cu unele rânduri uneori, cu texte pe care le-a scris pentru cărți îngrijite de mine, și cu bucurii ale inimii, simțite adeseori.

Cred că părintele profesor are acum mari bucurii. Bucuria slujirii, vreme îndelungată, a Bisericii, ca preot și profesor, împletind sacerdoțiul cu studiul permanent, meticulozitatea cu răbdarea, cercetarea cu inspirația, dragostea cu dreptatea, bucuriile cu amarul triste­ților, așteptările cu nădejdile, tăcerile cu zicerile, bucuriile ome­nești cu cele dumnezeiești…