Mistica iubirii: o posibilă punte de legătură între hinduism şi creştinism?

Iubirea este o virtute revendicată şi promovată de absolut toate religiile, indiferent de felul în care aceasta se exprimă. Nimeni şi niciodată n-a putut accede spre Absolut, spre Dumnezeu, în afara iubirii. Inclusiv hinduismul, o religie care a pus preponderent accentul pe cunoaştere, pe meditaţia religioasă experimentală, aşa cum se observă în cadrul tuturor celor şase principale sisteme filosofico-religioase tradiţionale, n-a putut face nici pe departe abstracţie de ea. Dimpotrivă, constatând neputinţa unor categorii ale populaţiei de a accede spre aceste filosofii (darshanas) eliberatoare, a recomandat încă de timpuriu iubirea, mistica devoţională a iubirii (bhakti), care este accesibilă tuturor hinduşilor, bărbaţi sau femei, aparţinători castelor superioare sau inferioare. Din perspectivă hindusă, calea iubirii (bhaktimarga), ca mod de întâlnire a omului cu Dumnezeu, este una universală, pentru că nu presupune nici un fel de jertfe complicate sau simple speculaţii abstracte.

Această învăţătură, prezentă mai ales în Bhagavad-Gita, un fel de „Evanghelie“ a hinduismului, capătă însă totodată un pronunţat caracter mistic; e vorba de o mistică la care au acces în primul rând cei avansaţi din punct de vedere religios, respectiv acei asceţi dăruiţi realmente vieţii contemplative.

Dacă vrea să se elibereze, respectiv să se mântuiască, credinciosul hindus trebuie să răspundă iubirii „Stăpânului Divin“, dobândind astfel „îndurare“ şi „har“, pe care Dumnezeu le conferă în schimbul actului devoţional. Dumnezeul acesta, care conferă har şi îndurare, nu este nicidecum unul impersonal, aşa cum îl descoperim în Brahman-ul Upanişadelor, neavând nici un fel de atribute, fiind prezent pretutindeni şi nicăieri, în toate şi în nimic, ci este „Stăpânul“ sau „Sublimul“ (Bhagavat) personal, cel ce se adresează oamenilor şi le dăruieşte din propria sa iubire.

În Bhagavad-Gita, credinţa într-un Dumnezeu personal se corelează, în acelaşi timp, cu concepţia despre o nemurire personală a sufletului. Pentru misticul hindus care pune mai presus de orice iubirea, viaţa veşnică nu înseamnă contopirea cu un Absolut impersonal, ci venirea în împărăţia „Stăpânului Divin“, realizarea păcii depline care se află în acesta, sălăşluirea veşnică în prezenţa lui. Cel eliberat din ciclul împovărător al reîncarnărilor va avea parte pentru totdeauna de prezenţa lui Dumnezeu, părtăşie pe care o experimentează încă din timpul existenţei sale actuale pe pământ. E vorba de un fel de pregustare a veşniciei încă din timpul acestei vieţi.

Mistica iubirii impune oricărui hindus să-şi îndeplinească toate îndatoririle, respectiv să se achite de absolut toate obligaţiile ce-i revin, conform statutului comunităţii sociale sau castei căreia îi aparţine prin naştere. În consecinţă, preocuparea principală a hindusului trebuie să fie aceea de a acţiona totdeauna detaşat de orice interes privind rezultatul propriilor sale intenţii sau fapte, asemenea unuia care acţionează „prin procură“ sau joacă un rol într-o piesă, fără să se identifice cu personajul pe care îl reprezintă. Faptul acesta nu înseamnă inactivitate, pasivitate absolută, indiferentism păgubos, ci detaşare de efectele faptelor în sine. Astfel, îndeplinindu-şi îndatoririle ce-i revin, omul de rând poate spera să se elibereze, să se mântuiască.

Adepţii misticii devoţionale hinduse au oroare de imaginea unui Hristos răstignit

O caracteristică foarte importantă a misticii iubirii în hinduism este invocarea numelui lui Dumnezeu, fie prin simpla rostire a acestuia, fie prin intonarea lui pe fond muzical. Dat fiind faptul că adepţii misticii iubirii devoţionale hinduse nu acordă nici o atenţie speculaţiilor şi modalităţilor tradiţionale de meditaţie şi reflecţie, s-a apelat la acea mistică a invocării numelui lui Dumnezeu (japa), ca o mantră, sau pe fond muzical, ca o cântare repetată, în comun, a numelui lui Dumnezeu (namakirtan). Ca şi în creştinism sau în alte religii, misticii hinduşi cred că numele acţionează prin el însuşi, că exprimă fiinţa în sine a celui numit, că prin intermediul numelui se poate realiza orice. Există litanii cu o mie de nume ale lui Vishnu (sau Krishna), dar în practica de zi cu zi, adepţii misticii iubirii devoţionale se rezumă doar la câteva dintre aceste nume, pe care le invocă sau le cântă în permanenţă. În anumite aşezăminte, există sute de oameni angajaţi sau plătiţi în acest scop, care cântă în cor numele lui Dumnezeu, pe fondul unui acompaniament de timpan şi ţambal. Există chiar oameni care cântă nume, precum Krishna, Rama etc., pe drum sau pe câmp, în vreme ce alţii se întâlnesc cu prilejul anumitor ocazii festive în case private, cântând în comun numele lui Dumnezeu, la anumite ore din zi şi din noapte.

Desigur, invocarea repetată a numelui divinităţii în mistica bhakti ne aminteşte, în principal, de „rugăciunea inimii“ din mistica creştină răsăriteană, în care practica invocării permanente a numelui lui Iisus conduce, în final, la unirea practicantului rugăciunii cu Hristos Însuşi. Mistica hindusă a iubirii, însă, pune accentul în mod special pe cântarea melodică a numelui, cu inima curată şi plină de iubire. Melodiile corespund diferitelor „sfere“ şi trebuie aleasă, de fiecare dată, melodia corespunzătoare sferei respective. Fiecare melodie este socotită o esenţă vie, care capătă viaţă în sfera proprie ei înseşi.

Hinduşii definesc cu plăcere creştinismul ca o formă de bhakti, dar inferioară iubirii devoţionale hinduse. Există asemănări privind această doctrină, spun ei, cum ar fi învăţătura despre „har“, „iubire“, „dăruire de sine“, „Dumnezeu personal“, însă distincţia dintre bhakti şi iubirea lui Dumnezeu din creştinism este clară. Bhakti este aparent o formă de altruism, dar în fond, nu e decât o emoţie estetico-erotică. Cei mai mulţi dintre adepţii misticii devoţionale hinduse au oroare şi resping imaginea unui Hristos răstignit, asemenea budiştilor. În hinduism, iubirea lui Dumnezeu ar trebui să fie dublată necondiţionat de iubirea faţă de aproapele; altfel, ea rămâne o iubire incompletă.