Mitropolitul Visarion Puiu, ctitor al Aşezământului Românesc din Ierusalim (III)

Cu binecuvântarea Patriarhului Miron, persoanele care l-au însoţit pe Episcopul Visarion al Hotinului, delegat al Sfântului Sinod în misiune la Patriarhia Ierusalimului, au fost arhimandritul Filaret Jocu, Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale din Bucureşti, şi Constantin N. Tomescu, profesor de istorie bisericească a ro­mânilor de la Facultatea de Teo­lo­gie din Chişinău. Pentru Epis­co­pul Visarion al Hotinului, conducătorul delegaţiei, s-a solicitat Ministerului Afacerilor Străine, cu adresa Sfântului Sinod nr. 461, din 23 martie 1931, semnată de Patriarhul Miron, să se elibereze un paşaport diploma­tic, iar pentru însoţitorii săi, ar­hi­mandritul Filaret Jocu şi profesorul Constantin N. Tomescu, cu adresa Cancelariei Sfântului Sinod nr. 466, din 23 martie 1931, câte un paşaport cu vize speciale.

De asemenea, cu adresa Sfântului Sinod nr. 462, din 23 martie 1931, s-a cerut Ser­vi­ciu­lui Maritim Român să în­les­nească membrilor Delegaţiei călătoria cu vaporul pe distan­ţa Constanţa-Alexandria şi îna­poi. În sfârşit, cu scrisoarea nr. 460 din 23 martie 1931, Pa­tri­ar­hul Miron a recomandat Pa­tri­arhului Ierusalimului pe Epis­copul Visarion al Ho­ti­nu­lui, delegat de Sfântul Sinod pentru a lămuri problema căminului românesc în Cetatea Sfântă printr-o epistolă:

„În legătură cu frăţeasca scrisoare ce aţi binevoit a ne trimite cu data de 15 iulie 1927, ca răspuns la scrisoarea noastră nr. 213 din 28 iunie 1927, venim a adăuga ur­mă­toarele:

Cunoaştem toată starea de lucruri nemulţumitoare în care se găseşte şi greutăţile prin care trece astăzi Sfânta Mamă a Bisericii Ortodoxe, adică Pa­triarhia Ierusalimului. Şi cu fiască dragoste faţă de Biserica-mamă venim a mărturisi că îi păstrăm în sufletul nostru şi îi exprimăm profundele noastre păreri de rău. Odată cu a­ceas­ta, însă, rugăm pe Prea­fe­ri­ci­rea Voastră a cunoaşte că în pre­zent şi noi, adică ţara şi po­porul român, începând de la marele război ce a trecut (1914-1918), ne găsim, de asemenea, într-o cumplită criză financiară, cum prea bine se vede acest lucru şi din presa străină.

Totuşi, socotim că aceste îm­prejurări şi grele strâmtorări materiale nu trebuie să ne îm­piedice a ne manifesta mereu dragostea reciprocă ce trebuie să avem în Domnul şi dorim noi a păstra şi a întări cât mai mult legătura frăţească a Bi­sericii noastre cu Sfânta Pa­tri­ar­hie din Ierusalim şi cu Lo­curile Sfinte, noi venim a continua tratativele în scopul de a ne face acolo un cămin românesc şi o bisericuţă în care să proslăvim pe Domnul.

În acest scop, trimitem pe Preasfinţitul Visarion, Epis­copul Hotinului, spre a reînnoi rugămintea pe care tratează scrisoarea Noastră nr. 213, a­mintită mai sus, cu privire la Mănăstirea Sfinţilor Ar­han­gheli din Ierusalim, rugând pe Preafericirea Voastră să bine­voiască a ne da acest sfânt lo­caş, fiindu-ne foarte trebuitor în aceste vremi grele pentru cre­dinţă, spre a avea şi noi ro­mânii un cămin în Sfânta Ce­tate, la îndemâna închinătorilor noştri. Din această aşe­za­re a românilor ortodocşi spe­răm să rezulte, chiar şi în vremurile grele prin care trece lumea, o însufleţire şi pentru Sfânta Patriarhie a Ie­ru­sa­li­mu­lui şi în sânul poporului românesc a cărei religiozitate şi dărnicie către Sfântul Mor­mânt şi Locurile Sfinte va în­cepe din nou a se arăta, îndată ce el va şti că, pe lângă găz­du­irea pe care Sfânta Patriarhie a Ierusalimului o dă cu mare dragoste tuturor închinătorilor, poporul nostru, neştiutor de limbi străine, are şi el un conac al său propriu în Sfânta Cetate.

Rugăm pe Preafericirea Voas­tră să binevoiască a primi în asemenea scop pe Prea­sfin­ţi­tul Episcop Visarion, împreună cu însoţitorii săi, PC Ar­hi­man­drit Filaret Jocu şi Dl Prof. Constantin Tomescu, a le asculta mijlocirea pentru care sunt împuterniciţi de Noi şi a dispune pe cât va fi cu putinţă ca ea să fie împlinită“.

Episcopul Tit Simedrea, cu adresa Sfântului Sinod nr. 696 din 3 aprilie 1931, a trimis Mi­nis­terului Afacerilor Externe chitanţa de primire a sumei alo­cate, semnată de Episcopul Visarion al Hotinului la 31 martie 1931 şi o copie după scri­soa­rea Sfântului Sinod nr. 460/1931, semnată de Pa­tri­ar­hul Miron, prin care delegaţia este recomandată Patriarhului Ierusalimului. Delegaţia a plecat din Bucureşti în ziua de 2 aprilie 1931 şi a sosit la Ie­ru­salim în zilele din preajma Sfin­te­lor Paşti, participând la slujbele din Vinerea Patimilor şi la cele din ziua Învierii Dom­nului.

În audienţa avută la Pa­tri­arhul Damianos al Ie­ru­sa­li­mului, a fost prezentată scri­soarea Patriarhului Miron (cu nr. 460 din 23 martie 1931), insistându-se ca îndată după săr­bă­tori să fie pusă în discuţia Sfântului Sinod al Bisericii din Ierusalim.

În vederea scopului urmărit, delegaţia a cercetat ur­mă­toa­rele locuri din Ierusalim:

1. Terenul cumpărat de Teodor Burada care, deşi aflat pe una din străzile importante ale Ierusalimului, St. Georges Road, s-a dovedit a fi mic şi ne­co­respunzător rostului unui cămin, fiind prea depărtat şi de Gară, şi de Sfântul Mormânt.

2. Mănăstirea „Sfinţii Ar­han­gheli“.

3. Mănăstirea „Sfântul Ha­ra­lambie“.

4. Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“.

5. Locul şi Biserica „Sfântul Gheorghe“ din vale, ce aparţine unui arab creştin.

6. Terenurile slobode de pe Nicheforie (cele mai proprii scopului urmărit).

În jurul Ierusalimului, de­le­ga­ţia a văzut şi Mănăstirea „Sfântul Ilie“, situată pe drumul ce duce spre Betleem, lo­cu­i­tă numai de un monah, paz­nicul unei grădini de măslini a Patriarhiei Ierusalimului.

Toate persoanele cu care delegaţia a discutat s-au a­ră­tat binevoitoare împlinirii ce­rerii românilor. În fapt, arată Episcopul Visarion, „piedica principală a fost starea precară materială în care se găseşte a­ceastă Patriarhie, prin dispariţia sprijinului ce dobândea din partea Rusiei şi prin pa­gu­ba ce i-a pricinuit-o şi Statul Român, cu exproprierea bu­nu­ri­lor închinate, pe care Pa­tri­arhia Ierusalimului le avea în Basarabia, în contul cărora stăpânirea rusă îi servea un venit anual sigur, iar cea ro­mâ­nă nu a dat nici o despăgubire“. Mai era şi teama că, dăruind o mănăstire românilor, Pa­tri­ar­hia Ierusalimului va fi asaltată de cereri asemănătoare din par­tea celorlalte Biserici Or­to­doxe.

Acestor obiecţiuni li s-a răs­puns amintind sprijinul foarte însemnat pe care numai Bi­se­rica Română l-a dat în trecut acestei Patriarhii, în moşii închinate, pe care Ierusalimul le-a administrat sute de ani, fără ca românii să ceară în schimb „un colţ de adăpostire pentru închinătorii lor din Sfânta Cetate. Iar în prezent, din împrejurări ce reclamă un sprijin moral credinţei poporului românesc, din care cu siguranţă va rezulta altul material pentru Patriarhia Ieru­sa­li­mu­lui, noi venim a ruga să ni se înlesnească dobândirea nu a unor averi egale cu cele date de români în trecut, ci a unui schit sărac în Sfânta Cetate“.

Potrivit indicaţiilor primite la Bucureşti, delegaţia a avut în vedere una din mănăstirile din apropierea Sfântului Mor­mânt, veche, lipsită de monahi, cu chiliile închiriate grecilor refugiaţi după războiul din Turcia, a cărei restaurare presupunea însă sume importante de bani. Cercetând înde­a­proa­pe diversele locuri din Ie­ru­sa­lim, mai potrivite unei aşezări, cu teren ales şi cu o situaţie mai bună, delegaţia a ajuns la convingerea că cel mai potrivit loc ar fi suburbia numită Nicheforie, după numele proprietarului care a cedat-o Pa­tri­arhiei, un platou parcelat, situat în apropierea Gării, pe care începeau a se înălţa ho­teluri şi localuri de legaţiuni foarte frumoase, teren aflat în administrarea Guvernului englez. Astfel, delegaţia a decis, în cazul când Patriarhia din Ierusalim, în răspunsul său oficial, ar fi arătat că nu poate da nici una din mănăstirile si­tuate lângă Sfântul Mormânt, „să i se ceară câteva din par­ce­lele sale libere din Nicheforie, pe care apoi să se construiască căminul şi capela română în cele mai bune condiţiuni, cât mai curând, adică până când valoarea loturilor (azi 1˝ - 2 lire sterline pe metru pătrat) nu se urcă mai mult“.

Văzând că din pricina praz­nicului Învierii şi a vizitei oficiale ce a urmat, a Ar­hi­e­pis­co­pului Bisericii Anglicane de Can­terbury, sinodul nu s-a putut întruni, delegaţia a rugat „să se convoace o cons­fă­tuire, pentru discuţii prealabile“.

Miercuri, 15 aprilie 1931, în Cancelaria Patriarhală, sub preşedinţia Mitropolitului Ev­dor, locţiitor şi Prim Efor al Pa­triarhiei Ierusalimului, luând parte câţiva ierarhi, marele secretar, marele econom şi marele dragoman ai Pa­tri­ar­hiei, s-a desfăşurat cons­fă­tu­i­rea, urmând ca răspunsul în scris la cererea delegaţiei Bi­sericii Române să fie trimis ulterior la Bucureşti, după dezbaterea chestiunii în Sfântul Sinod local. Cu acest prilej, E­pis­copul Visarion al Hotinului a rostit o cuvântare prin care transmitea scopul misiunii sale în Ţara Sfântă, acela de a solicita ca românii să aibă un cămin propriu în Sfânta Ce­tate. Episcopul Visarion s-a întors la Bucureşti în 24 aprilie 1931, iar la 1 mai a înaintat Sfântului Sinod un referat privind misiunea delegaţiei româneşti la Ierusalim. (va urma)