Mitropolitul Visarion Puiu, ctitor al Aşezământului Românesc din Ierusalim (IV)

La demersul făcut de Patriarhul României  Miron Cristea, prin Episcopul Visarion al Hotinului, Patriarhul Damianos al Ierusalimului a răspuns cu scrisoarea nr. 514, din luna iulie 1931, în care spune:

„Reprezentanţa de sub conducerea Preasfinţitului Episcop al Hotinului, Visarion, sosind cu bucurie în Sfânta Cetate, ne-a prezentat scrisoarea Preafericirii Voastre cu nr. 460, din 23 martie, privitoare la dorinţa, pe care de altfel şi altă dată a exprimat-o Preasfânta Biserică a României, de a poseda în Sfânta Cetate o mănăstire, cea a Sfinţilor Arhangheli, cu scopul ca poporul român să aibă aici la îndemână un adăpost propriu pentru închinătorii săi.

Reprezentanţa sosind aici în Săptămâna Patimilor, din pricina sărbătorilor, a fost greu ca în timpul acela chestiunea aceasta să poată fi cercetată de către Sfântul Sinod, iar după aceea, reprezentanţii au plecat grăbiţi în ţara lor. Survenind şi alte lucrări, Sfântul Sinod abia acum a putut lua în cercetare chestiunea şi din această pricină am întârziat şi cu răspunsul datorat.

Patriarhatul nostru, din datorie, pune multă grijă pentru găzduirea evlavioşilor închinători veniţi din toate ţările ortodoxe în Pământul Sfânt şi îndeosebi pentru cei veniţi din toate ţările ortodoxe în Pământul Sfânt, şi îndeosebi pentru cei veniţi din evlavioasa Românie, pentru care şi ia măsurile cuvenite ca multe părţi din sfintele slujbe să le audă în limba lor şi din aceasta au nu mică mângâiere.

Pentru prezent, îndeplinirea dorinţei Preasfintei Biserici din România de a avea în posesiunea sa una din vechile mănăstiri din Sfânta Cetate, adică cea a Sfinţilor Arhangheli, Sfântul Sinod priveşte această chestiune ca foarte grea, nu numai din pricina celorlalte dificultăţi, care realmente implicit sunt legate de aceasta, dar şi din pricină că sfânta mănăstire despre care este vorba este cuprinsă într-o serie de firmane date Patriarhiei de către guvernul precedent şi orice schimbare în conţinutul acestor firmane se socoteşte ca atingând statutul consacrat, şi de aceasta se leagă multe greutăţi, cu ale căror urmări Patriarhatul nostru ar fi greu să se încarce“.

Aşadar, răspunsul Patriarhiei de Ierusalim, mult întârziat şi restrâns, a fost formal, doar în legătură cu cedarea Mănăstirii Sfinţilor Arhangheli, fără a se aminti nimic de celelalte variante despre care Delegaţia a vorbit, precum înlesnirea de a ni se da cu plată câteva loturi din Nicheforie şi, în fond, a fost şi de această dată categoric negativ.

Scrisoarea Patriarhului Damianos nr. 514ă1931, înregistrată la Cancelaria Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sub nr. 1318, din 26 august 1931, a fost prezentată în şedinţa Sfântului Sinod din 24 octombrie, acelaşi an.

În cadrul discuţiilor, Mitropolitul Nicolae al Ardealului şi-a exprimat opinia că „nu e potrivit a se achiziţiona orice loc la Ierusalim pentru scopul urmărit, ci numai un loc cu o valoare istorică-biblică sfântă recunoscută“. A mai spus că a „reflectat când a fost la Ierusalim la locul fântânii lui Iacob, unde ruşii începuseră zidirea pentru o biserică. Acel loc, dacă l-ar putea cumpăra Biserica Ortodoxă Română, ar fi bine. Sau, dacă nu poate cumpăra un astfel de loc şi e dorinţă de a avea acolo o mănăstire în care să se slujească în româneşte, s-ar putea face o înţelegere cu Patriarhia de acolo să cedeze, nu de tot, ci provizoriu, în schimbul unei sume fixată prin bună învoială, Bisericii Ortodoxe Române, pentru primirea pelerinilor români, una din mănăstirile Patriarhiei de acolo“. În încheiere, mitropolitul a afirmat: „A face un cămin românesc pentru primirea pelerinilor români nu e potrivit, căci sunt puţini pelerini români la Ierusalim şi apoi sunt astfel de aşezăminte străine acolo, cu experienţă şi organizaţie puternică, care primesc pe oricine“.

Întrucât cei 2.371.982 lei, rezultaţi din subscripţia publică, realizată în toate eparhiile Patriarhiei Române, la care s-au adăugat cei 2.361.057 lei transferaţi din alte fonduri ale Patriarhiei - rezultând suma de 4.733.039 lei - nu acopereau plăţile pentru lucrările făcute la Ierusalim şi la Iordan, care se ridicau la aproape 6 milioane lei, cum rezultă dintr-un referat al Consiliului Central Bisericesc din 18 decembrie 1937, Patriarhul Miron, cu adresa nr. 4313, din 8 aprilie 1938, a rugat pe Mitropolitul Visarion Puiu al Bucovinei să sprijine financiar, din Fondul Religionar al Bucovinei, construcţia căminului şi bisericii române de la Ierusalim. Între altele, în adresă se spune: „Cum subscripţia publică n-a adus toată suma trebuitoare, ci abia vreo 2.500.000 lei, iar acum colectele au încetat, am fost nevoiţi să întrebuinţăm chiar unele fonduri ale Patriarhiei care aveau altă destinaţie, cu gândul de a le reface când colecta publică se va mări şi va îngădui acest lucru. Până acum n-am realizat însă acest lucru, iar lucrările s-au întrerupt, deoarece Patriarhia Română are nevoie de încă cel puţin un milion şi jumătate pentru a termina lucrările. În special avem nevoie de bani pentru a picta capela de la Iordan şi cea de la Ierusalim, precum şi mobilierul necesar atât în cele două paraclise, cât şi la cămin. Înalt Preasfinţia Voastră, apreciind strădaniile Patriarhiei Române, v-aţi exprimat de multe ori dorinţa de a contribui cu o sumă mai însemnată din veniturile Fondului Religionar al Bucovinei în scopul realizării gândului nostru. Îndeplinirea faptică a acestei dorinţe ne-ar fi în momentul de faţă de mare folos, fiindcă astfel am putea ajunge la terminarea lucrărilor. Vă rugăm, Înalt Preasfinţite, să binevoiţi a lua în consideraţie cererea Noastră şi a dispune plata sumei de un milion lei făgăduiţi de Înalt Preasfinţia Voastră în scopul arătat mai sus“.

Mitropolitul Visarion, întârziind cu răspunsul, desigur, din motive întemeiate, Patriarhul Miron a reînnoit solicitarea, cu adresa nr. 708, din 20 ianuarie 1939, ca „să contribuie cu o sumă cât mai bogată din Fondul Religionar al Bucovinei“ pentru terminarea lucrărilor la căminul românesc de la Ierusalim. Se sublinia că realizarea acestui cămin „va costa, potrivit devizelor Serviciului tehnic, 6.000.000 lei, din care până acum s-au plătit 4.500.000 lei. Din această sumă, 2.500.000 lei s-au adunat prin subscripţie publică, iar restul s-a plătit din fondurile Patriarhiei Române, ea însăşi extrem de limitată în mijloace materiale“.

La 14 februarie 1939, cu adresa nr. 1652, Mitropolitul Visarion al Bucovinei a comunicat Patriarhului Miron că donează „din partea Noastră, a mănăstirilor şi a clerului eparhiei suma de 1.000.000 (un milion) lei pentru a fi întrebuinţată la terminarea lucrărilor de construcţie şi înzestrarea bisericii româneşti din Ierusalim“. I s-a mulţumit pentru suma dăruită, cu adresa Consiliului Central Bisericesc nr. 2719, din 3 martie 1939. Astfel a devenit  mare ctitor la Aşezământul din Ierusalim Mitropolitul Visarion Puiu.

Pe lângă importanta sumă de bani oferită, a avut iniţiativa realizării unei colecte în toate eparhiile ţării şi a călătorit la Ierusalim, în condiţiile vitrege de atunci, cu vaporul, zile de-a rândul. În vederea obţinerii aprobării Patriarhiei Ierusalimului şi a găsirii unui loc potrivit pentru această lucrare

Având în vedere strădaniile sale şi  mărinimia rar întâlnită, i-am trecut, cu recunoştinţă, numele între ctitori.

La împlinirea a 50 de ani de la mutarea sa întru cele veşnice am înălţat, la Altarul bisericii româneşti din Ierusalim rugăciune pentru odihna sufletului său.

Credem că se bucură acum în Ierusalimul Ceresc de ajutorul oferit cândva Aşezământului Românesc din Ţara Sfântă, întru netrecătoare bucurie şi veşnică răsplată.